Jump to content
Catalin.

Istorie....pe senile si roti !

Recommended Posts

   Salut !

  Pe langa discutiile cu si despre tancurile din WoT din acest forum, propun aceasta rubrica, in care vom posta lucruri mai putin legate de WoT ( dar in stransa legatura cu blindatele).

 

Share this post


Link to post

Acum 96 de ani s-a infiintat prima structura de blindate (tancuri) in Armata Romana.astfel prima unitate este Şcoala Carelor de Asalt, al cărui act de naştere a fost semnat, aprobat şi parafat la 1 august 1919 de către Generalul Ioan Răşcanu, ministrul de război al epocii. Sediul şcolii a fost la Giurgiu iniţial, spaţiul hotărât pentru Mihai Bravu, fiind considerat insuficient. Cazarma aleasă a fost cea a Regimentului 5 Infanterie, iar comandatul şcolii a fost locotenent-colonelul Pandele Predescu. Materialul utilizat pentru instrucţia iniţială era luat iniţial din Compania 302 Care de Asalt franceză, parte componentă a Armatei de Dunăre, ce se găsea la Reni.  Aceste vehicule de luptă erau tancuri uşoare franţuzeşti Renault FT-17 atât varianta “mascul” cu tun de 37 mm, cât şi varianta “femelă”, armat cu o mitralieră “Hotchkiss” de 6 mm. Numărul iniţial al blindatelor folosite a fost de 6 din care unul era demontat, pentru demonstraţii tehnice.

ft171-510x291.png

Trebuie însă să aducem câteva note relative la aceste evenimente, pentru a putea judeca pe de-a-ntregul aceste fapte.

Prima unitate blindată în Armata Română nu a fost constituită din tancuri ci din autoblindate, sau mai pe înţelesul tuturor, din maşini blindate. Această unitate a purtat numele iniţial de Grupul de Automitraliere ce a fost înfiinţat în 1916 şi pus la dispoziţia Marelui Cartier General. Din noiembrie 1916, grupul a fost redenumit Grupul de Autoblindate şi a fost pus la dispoziţia Diviziei 1 Cavalerie. De altfel, maşinile blindate ale epocii erau afectate cavaleriei, fiind considerat că tactica operativă a acestei arme este cea mai potrivită pentru utilizarea noilor vehicule de luptă.

Totodată,  a apărut şi al doilea tip de vehicul mecanic înarmat, şi anume motomitraliera. Aceste motomitraliere, în martie 1917 în număr de 32, au intrat în componenţa Companiei de motomitraliere ce se găsea afectată Regimentului de Tracţiune Automobilă.

Mai jos aveţi o imagine cu Escadronul de Autoblindate al Centrului de Instrucţie al Cavaleriei. Autoblindatul din stânga este un Austin iar cel din dreapta un Renault. Motomitralierele sunt englezeşti tip “Clyno”. Imaginea este luată în Sibiu, în anul 1927, dar tehnica prezentată este din epoca de care vorbim.

bl-510x330.jpg

Pe perioada războiului mai sunt de menţionat şi primele autotunuri ce ajung în uzul armatei noastre. Conform aceleaşi statistici din martie 1917, acestea erau în număr de 5, fiind afectate câte unul la Batalionul 2 şi 3 automobile şi trei afectate Companiei de motomitraliere.

Un alt aspect ce dorim al clarifica este acela al faptului că pentru formarea cadrelor armei carelor de luptă în Armata Română, de fapt şi de drept au funcţionat două şcoli. Prima şcoală este efectuată de ofiţeri şi subofiţeri francezi, a cărei funcţionare a început la 21 iulie 1919 şi al cărei rol era acela de a pregăti instructorii români, ofiţeri, subofiţeri şi mecanici asimilaţi în armată. Din cadrele formate în această primă şcoală a fost formată la 1 august, prima şcoală românească, lucru pe care noi îl sărbătorim astăzi, fiind astfel prima unitate de tancuri de la noi.

Mai trebuie să menţionăm laudativ şi modul rapid de desfăşurare a creşterii armei carelor de luptă. Dacă la 1 august se înfiinţează prima şcoală românească, la finele lunii începe recepţionarea comanzii de material, compusă din 72 care de luptă şi vehicule conexe, iar la 1 noiembrie 1919, se înfiinţează prima unitate combatantă de tancuri din Armata Română: Batalionul de Care de Asalt, cu cazarma la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori.

tancuri-TR-85M1-510x332.jpg

tancuri TR-85M1

 

Surse:

C. I. Scafeş, H. Vl. Şerbănescu, I. I. Scafeş, Trupele Blindate din Armata Română. 1919 – 1947, Muzeul Militar Naţional, Colecţia Dorobanţul, volum 2, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2005.

Colectiv, Autovehiculele în Armata Română, Bucureşti, Editura Militară, 1991

Calendarul Tradiţiilor Militare, ediţia 2011.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post

Tancurile-planor:

 

Apariţia aviaţiei şi blindatelor pe fronturile Primului Război Mondial au reprezentat o modificare a gândirii tactice, cu mai multe variante de ducere a luptei.

Încă din perioada de debut a celor două noi categorii de arme au apărut concepte de operaţii cu arme combinate pentru ruperea frontului şi exploatarea breşelor, în care tancurile şi aviaţia deţineau rolurile principale pentru penetrarea liniilor de tranşee întărite cu obstacole din reţele de sârmă ghimpată protejate de amplasamente dese de mitraliere care executau foc încrucişat.

Tot în acea perioadă se caută soluţii pentru transportul infanteriei sub protecţia cuirasei blindatelor vremii de la locul pornirii atacului, prin teritoriul împroşcat cu gloanţe şi schije, până dincolo de sârma ghimpată şi tranşeele adversarului, după ce vehiculele transportoare ar fi eliminat cu focul armelor proprii cuiburile de mitralieră şi ar fi forţat infanteria inamică să se retragă părăsind poziţiile întărite.

Soluţii se caută şi pentru desantul infanteriei cu ajutorul aparatelor de zbor – avioane şi baloane dirijabile – în orice poziţie a frontului sau cu mult înapoia liniilor, pentru a provoca surprinderea inamicului şi a-l forţa să retragă trupe de pe aliniamentele defensive, ori pentru a captura sau distruge obiective de importanţă tactică şi strategică.

Interesul faţă de Aeropurtate este vechi, încă din 1917. Chiar de atunci s-a realizat valoarea avantajelor tactice ale plasării prin paraşutare a trupelor în zone greu accesibile de către trupele terestre, implicit evitarea poziţiilor întărite cu scopul de a respinge atacurile din anumite direcţii.

Tot de atunci a devenit clar că abilitatea de a plasa trupe oriunde în câmpul de luptă ar duce la forţarea inamicului în a-şi subţia liniile de apărare prin retragerea unor forţe din linia I.

Însă avantajele precedent menţionate nu ar fi fost posibil de realizat şi fără dezavantaje. Forţele Aeropurtate nu pot avea puterea de foc comparabilă cu cele terestre, cu infanteria clasică sau infanteria grea şi nici nu au abilitatea de a rămâne independente pentru o lungă perioadă de timp, fiind necesară obţinerea de suport logistic şi de foc.

Pentru a furniza Aeropurtatelor o putere mai mare de foc, s-au creat echipamente şi arme speciale. Astfel, Aeropurtatele au fost dotate cu obuzierul M1A1 de 75 mm, la americani şi tunul fără recul LG 40 de 75 mm fără recul, la nemţi, ambele arme fiind paraşutabile.

FG42-510x241.jpg

FG 42

De asemenea, au fost folosite şi arme invdividuale special modificate sau concepute, precum carabina americană M1A1 de calibru 0.30, puşca japoneză Type 2 pentru paraşutişti sau puşca de asalt (îi pot spune aşa?) FG 42 dezvoltată special pentru paraşutiştii germani.

Cu toate acestea, Aeropurtatele erau deficitare la un capitol critic: vehiculele blindate.

Abilitatea de a asigura paraşutiştilor sprijin cu blindate cum ar fi tancurile a reprezentat – şi încă mai reprezintă – o mare problemă. La începuturi, desigur că s-a început cu… începutul: cum să fie trimise tancurile în operaţiile de luptă care implicau desanturi ale Aeropurtatelor?

Prima încercare a fost transformarea în tancuri-planor.

Încă din 1932 s-au apucat sovieticii de studiat toate aspectele noului război aeropurtat, pornind de la trupele de paraşutişti şi până la orice sprijin posibil de acordat pe calea aerului către trupele angajate în luptă.

În baza conceptului de dotare cu aripi – cu sistem de propulsie sau fără – a vehiculelor blindate, au început să fie efectuate teste simple cu automobile uşoare, mai apoi cu camioane, convertite în planoare şi tractate cu avioane R-5 şi probabil cu TB-1.

A existat chiar şi un proiect de adaptare a unor aripi pe tancuri medii, de peste treizeci de tone, tip T-34 şi tractarea acestora de către o pereche de avioane ANT-20b pe post de remorchere.

Antonov_A-40.svg_-421x510.png

Antonov A-40

KT, Krylya Tanka (tanc cu aripi), pe numele să complet Antonov A-40 KT, a fost singura astfel de maşinărie testată efectiv.

Renumitul Antonov a proiectat sistemul-planor biplan şi comenzile de zbor, totul adaptat tancului.

Invazia germană a creat întârzieri, însă prototipul a fost gata pentru teste la începutul anului 1942. Pilotul selectat – sau ghinionist – a fost experimentatul planorist S. N. Anokhin, care a avut parte de o scurtă pregătire pentru conducerea tancului ales, un tanc uşor tip T-60.

Sistemul-planor era ridicat cu o macara şi susţinut deasupra tancului până se termina operaţiunea de prindere a acestuia.

Tancul cu aripi a fost tractat de un bombardier TB-3, sus, pe cer, apoi eliberat. Anokhin a reuşit să-l aterizeze fără a se răni, ori să răstoarne tancul, care după aterizare a fost funcţional şi mobil.

Acesta a fost singurul test şi a fost considerat un succes. Anokhin, un pilot experimentat şi capabil, a reuşit să execute manevrele cerute, inclusiv să desprindă tancul de planor la mică înălţime şi să aterizeze pe şenilele care deja se învârteau, pentru ca tancul să fie gata de luptă din momentul contactului cu solul.

Anokhin şi-a manifestat îndoiala că tanchiştii obişnuiţi ar fi putut pilota un tanc încărcat pentru luptă şi să efectueze o aterizare cu succes. Şi, cum testele urmăreau ca într-un final să ducă la utilizarea tancului mediu T-34 echipat cu aripi, s-a demonstrat că nu exista o cale practică de a-l folosi aşa cum doreau teoreticienii Aeropurtatelor.

Spre deosebire de aşte ţări, care au ales să încarce tancuri uşoare în fuselajul planoarelor, sovieticii au ales soluţiile mai dificile şi evident, greşite, pornind de la acroşarea unor tanchete T-27 sub aripile bombardierelor grele şi aterizarea cu ele pe aerodromuri, paraşutarea tancurilor în apă şi, pe timpul ocupării Basarabiei, s-a efectuat lansarea unor tancuri uşoare de la câţiva metri, după ce acestea au fost transportate sub aripule unor bombardiere TB-3.

T-27_tb-3.jpg

T-27 acroşat sub TB-3

Ce a dus la încercarea de a construi tancuri-planoare?

Păi, sovieticii s-au prins la un moment dat că trebuiau să lanseze din aer separat tancurile şi echipajele, fapt care ar fi dus cel puţin la întârzierea introducerii acestora în luptă sau chiar la imposibilitatea de a mai fi puse în funcţiune, prin pierderea echipajelor, interzicerea accesului la vehicule prin foc al inamicului sau scoaterea din luptă a acestora de către inamic.

Planoarele ar fi permis echipajelor să ajungă în zona de desantare împreună cu tancurile şi minimizau expunerea valoroaselor avioane de bombardament greu care executau remorcarea, acestea putând elibera tancurile-planoare de la o distanţă sigură.

Dar, nu numai ruşii au dat-o în bară.

Maeda-Ku-6-510x315.png

Vecinii lor, japonezii, la fel de dornici de cuceriri însă cu mai puţine resurse şi forţat mai agresivi, şi-au în fiinţat forţele aeropurtate în timpul celui de-al doilea război mondial sub numele de Teishin Dan (Brigăzi de Raid), în cadrul Armatei şi Rikusentai la Marină.

Ambele au fost utilizate pentru prima dată în 1942, în luptele din Indiile Olandeze de Est.Spre deosebire de germani, britanici şi americani, japonezii nu au furnizat propriilor paraşutişti armament greu.

În parte, şi datorită faptului că paraşutiştii japonezi au fost rareori folosiţi pentru rolul lor special – în schimb, în multe din lupte au luptat ca infanterie uşoară, precum trupele germane Fallschirmjager.

Însă, atât Armata Imperială Japoneză, cât şi Marina Imperială Japoneză au căutat soluţii pentru îmbunătăţirea puterii de lovire a paraşutiştilor, iar una dintre soluţii a părut să fie aducerea în luptă a unor tancuri cu ajutorul aripilor.

În 1943, Armata Imperială Japoneză s-a apucat de studiat tancurile… zburătoare. Responsabilitatea cercetării pe partea de aviaţie a revenit celor de la Maeda, care au fost însărcinaţi cu prodcerea aripilor care aveau să compună partea de planor a sistemului, care a primit numele de Ku-6.

Tancul urma să fie proiectat şi construit de către Mitsubishi şi botezat So-Ra (sau SoraSha, adică literar… Tancul Cerului).

so-ra-tank.jpg

Tancul So-Ra

Pentru a fi evitate confuziile, Biroul Comandamentului Aviaţiei a numit întreaga combinaţie Kuro-Sha (Ku de la Ku-6, ro însemnând  6 şi Sha pentru tanc).

So-Ra de la Mitsubishi era de fapt o tanchetă cu un echipaj de doi oameni (conductor/pilot şi comandant/trăgător) şi avea o greutate de 3.1 tone. So-Ra dispunea de o turelă situată înapoia postului conductorului-pilot şi avea trei ambrazuri mari pentru vizibilitatea necesară la aterizare.

Blindajul era mai slab decât cei 6 până la 12 milimetri grosime, cât avea tancul Type 95 Ha-Go aflat în uzul forţelor aeropurtate.

Pentru tancheta zburătoare au fost propuse trei arme. Prima era un tun de 37 mm, precum Type 94 folosit pe Ha-Go. A doua variantă de înarmare ar fi fost o mitralieră uşoară Type 97 de 7.7 mm, sau una de calibru mai mare. În cea de-a treia variantă, armamentul era un aruncător de flăcări.

Cum planurile originale nu mai sunt disponibile, fiind pierdute în timpul războiului sau pur şi simplu încă nu au fost descoperite încă, partea care constituia planorul este interpretată în două variante.

O versiune are aripile fixate pe lateralele turelei, în timp ce grinda de coadă era fixată pe carcasa tancului. Ampenajul orizontal era montat deasupra celui vertical.

Conductorul-pilot acţiona suprafeţele de comandă cu ajutorul unor cabluri care treceau prin tanc.

Punctul de ataşare a cablului de remorcare era fixat în zona frontală a carcasei blindate.

A doua versiune a So-Ra avea contrafişele fixate pe lateralele carcasei. Deasupra acestor contrafişe era fixată aripa din care plecau două grinzi de coadă, cu un ampenaj orizontal montat jos, unind cele două ampenaje verticale.

În acest fel, So-Ra ar fi fost agăţat sub aripă.

După aterizare, tancul ar fi renunţat la aripi şi ar fi intrat în acţiune alături de paraşutişti.

Până în 1945, Ku-6 a fost finalizat iar Mitshubishi a terminat un mock-up la scară reală a So-Ra.

Pentru o scurtă perioadă au fost executate încercări în zbor şi era foarte probabil ca această machetă să fi fost folosită pentru simularea celor 2812 kilograme a unui So-Ra operaţional.

So-Ra ar fi trebuit să fie tractate de bombardiere Mitsunishi Ki-21.

Ku-6-Maeda.jpg

Ku-6

Testele au arătat în scurt timp limitările şi neajunsurile proiectului. De asemenea, existau îngrijorări cum că So-Ra nu va face faţă generaţiilor următoare de tancuri mai grele şi mai puternice.

Orice posibilă utilizare a conceptului Ku-6 a fost spulberată odată cu apariţia planorului Kokusai Ku-7 Manazuru (Cocorul), a cărui dezvoltare a început în 1942.

Executând primul zbor în August 1944, Ku-7 era capabil să transporte intern, în fuselaj, un tanc de 7257 kilograme. Această capacitate era mai mult decât suficientă pentru a permite transportul tancului uşor Ha-Go, care avea 6713 kilograme.

Având în vedere problemele evidente ale Kuro-Sha, Armate Imperială a sistat orice fel de lucru la acest proiect în favoarea lui Ku-7.

m22-locust-light-tank-510x304.png

M-22 Locust

Acum, după poza cu planorul urât care varsă un tanc uşor, putem spune că alţii au găsit soluţia potrivită.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post

Proiectul abandonat - Tancul Lebedenko:

 

 

Ne aflăm în anul 1914. Lumea întreagă este conştientă că urmează un război, toate armatele viitoarelor beligerante încearcă să găsească soluţii care de care mai eficiente pentru a măcelări cât mai mulţi inamici. Iar principala cale de a atinge acest deziderat este considerată, în epocă, folosirea unor tunuri cât mai mari şi mai grele pentru executarea de baraje de artilerie asupra tranşeelor inamice, urmate de luarea cu asalt a acestora de către soldaţi cu baionetă la armă şi acompaniaţi de cimpoaie (asta numai pentru britanici).

Aşadar, ideea de bază a proiectanţilor de armament din Europa era cum să perfecţioneze piesele de artilerie pentru a le maximiza eficienţa. În tot acest timp, însă, în stepele bătute de crivăţ ale Rusiei un inginer, pe numele său Nikolai Lebedenko, angajatul unei firme producătoare de armament care, am spune noi astăzi, avea contracte cu statul realizează că filosofia general acceptată a purtării războiului are nişte lipsuri, iar în toată ecuaţia şi-ar avea locul şi un vehicul care ar putea să treacă peste tranşeele inamicului, să le împroaşte zdravăn cu foc şi să-i scoată pe Fritzi din ele, deschizând astfel drumul infanteriei. Probabil i s-a repetat prietenului nostru faptul că pentru aşa ceva există cazacii, însă Lebedenko a perseverat şi, până la sfârşitul anului a realizat un proiect, după care a construit şi o machetă de lemn, pe care i-a prezentato personal ţarului.

Mai mult, se pare că era atât de entuziasmat de idee încât, pus în legătură cu inginerul Mikulin de nişte cunoscuţi comuni, se spune că l-ar fi chemat pe acesta la el în birou, a încuiat uşa şi, după ce i-a lautat meritele inginereşti, i-a comunicat confidenţial că are pregătită o maşinărie care îi va zdrobi pe nemţi şi va ajuta Rusia să câştige războiul într-o noapte!

În linii generale, tancul lui Lebedenko, la a cărui proiectare a contribuit şi colaboratorul său N. Zhukovskiy împreună cu nepoţii acestuia, , B. Stechkin şi A. Mikulin era vehicul cu două roţi de dimensiuni foarte mari (aprox. 9m diametru), între care se găsea o platformă susţinută de o structură de oţel semănând foarte mult cu o furcă. Pentru stabilitate şi ghidaj vehiculul dispunea de alte câteva roţi de mici dimensiuni, plasate în partea din spate, la capătul unui alt braţ de oţel, ca în reconstituirea de mai jos. Lungimea totală a vehiculului însuma 17 metri iar lăţimea, 12.

Tancul-Lebedenko-www.flickr.com--510x260

Tancul Lebedenko

Ciudăţenia aceasta mişcătoare urma să cântărească în jur de 40 tone, pe care trebuiau să le propulseze până în curtea Kaiserului două motoare Maybach de câte 240 CP, plasate pe fiecare dintre cele două roţi principale. Acestea puneau în mişcare două roţi de automobil ataşate roţilor tancului care, rotindu-se, produceau învârtirea acestora din urmă. Simplu, dar ingenios, într-o manieră tipic rusească. Folosind acest mecanism extraterestrul slav urma să atingă viteza de 17 km/h, ceea ce îl făcea un fel de Ferrari al Primului Raboi Mondial!

În aceeaşi notă de simplitate eficientă, pentru a beneficia de rezistenţa necesară fără a suplimenta exagerat greutatea vehiculului, cele două roţi mări erau construite prin ataşarea a câte două discuri de lemn unei secţiuni mediane de oţel în forma literei T (ideea aparţinându-i lui Zhukovskiy).

Cat despre armament, acesta ar fi trebuit montat într-o serie de turele ataşate platformei mediane (ceea ce ar fi dus înălţimea totală a maşinăriei la nu mai puţin de 12 metri, deci tunarii ar fi privit lumea cam de la înălţimea unui bloc cu 4 etaje!) şi ar fi constat în câteva tunuri şi/sau mitraliere, nu se stiue exact. În plus, pe ambele laturi ale monstrului era plasată câte o turelă suplimentară, ce ar fi trebuit să adăpostească tot câte o mitralieră. Şi (lucru unic în istoria tancurilor), asemenea bombardierelor de mai târziu, încă o mitralieră trebuia aşezată sub „burta” vehiculului, în caz că vreun inamic s-ar fi apropiat pe acolo cu o grenadă ţinută ameninţător în mână.

Ca fapt divers, e interesant de menţionat că pe prototipul testat nu a fost montată nici un fel de armă, pentru că Marele Stat Major a refuzat să aloce vrun tun sau vreo mitralieră pentru un astfel de „proiect inutil”!

Tancul-Tarului-1-www.armchairgeneral.com

Tancul Tarului, cum a fost numit după finanţatorul proiectului

Să revenim însă la prezentarea proiectului în faţa autocratotului Rusiei. Cum spuneam, în prima fază s-a folosit o machetă de lemn, iar ţarul a fost foarte impresionat de modul cum această jucărie a reuşit, propulsată nu de motoare Maybach ci de un motoraş scos de la un gramofon să treacă peste nişte obstacole invincibile constând în câteva cărţi mai groase dn biblioteca împăratului.100% rusesc! Aşadar, dată fiind şi performanţă trupelor ruseşti ce înfruntau rasa teutonă de la Baltica până în Carpaţi şi care, după câteva succese în prima fază a războiului reuşeau acum să se retragă foarte alert din faţa inamicului, Ţarul a hotărât să sprijine fabricarea noului tanc, alocând personal fonduri în acest scop!

Impulsionaţi de sprijinul primit de la cel mai înalt nivel, Lebedenko şi colaboratorii au reuşit, până la finalul luinii iulie a anului 1915 (sau 1917, după altă sursă )să producă un prototip pentru teste. Desigur, din cauza dimensiunilor tancul Nepotir (cum a fost numit iniţial) trebuia transportat pe bucăţi până la locul unde avea să fie folosit, apoi reansamblat. Exact aşa s-a procedat şi pentru aducerea bestiei într-un poligon de teste aflat la vreo 60 km de Moscova, pentru prima demonstraţie în condiţii reale.

Parafrazând însă o zicală autohtonă, despre tancul lui Lebedenko s-ar putea spune că dacă ar fi rămas la stadiul de schiţa, tanc de succes rămânea. Acesta pentru că, încă de la ansamblare, inginerii responsabili şi-au dat seama că, poate din cauza unor calcule stropite cu votcă, tancul cântărea în realitate cu 50% mai mult decât ar fi trebuit. Mă rog, motivul oficial a fost folosierea unui metal mai gros decât era proiectat. Chiar şi aşa, la începutul lui august au debutat testele. Nepotir a început în forţă, mai exact s-a mişcat puţin (mai încet decât ar fi trebuit, că doar cântărea mai mult!), a dărâmat chiar şi un copac însă a sfârşit împotmolit în noroi. Exact ceea ce nu trebuia să se întâmple, având în vedere dimensiunile roţilor. În plos, greutatea suplimentară era prea mult pentru cele două motoare, care nu reuşeau să învârtă şi roţile mici din spate…

Tancul-Lebedenko-2-www.airlandseaweapons

Dimensiunile Tancului Ţarului comparativ cu omul

Fără să se lase demoralizaţi de penibilul situaţiei, Mikulin şi Stechkin au început să caute soluţii, precum echiparea tancului cu două motoare mai puternice, dar, în final, costurile proiectului (250.000 ruble doar până în acel moment) depăşind posibilităţile Ministerului Apărării. În plus (şi cu asta sunt întru totul de acord) conducătorii Armatei şi-au dat seama că vehiculul e foarte vulnerabil în faţa artilerie inamice (şi un tunar orbit de un atac cu gaze i-ar fi putut nimeri roţile). În plus, până să reuşească ruşii să îl producă, englezii deja folosiseră în luptă un tanc bazat pe altă concepţie, mai eficientă, nemţii se cam apropiau de Moscova iar Lenin plănuia, în lupanarele Parisului, o revoluţie…Aşadar, soarta proiectului a fost aceeaşi ca a tuturor celor prezentate în această rubrică, vehiculul testat despre care am vorbit fiind abandonat într-o pădure şi transformat în fier vechi de către comunişti în 1923. Cât despre Lebedenko, nu s-a mai auzit nimic despre el de atunci, unele voci spun că ar fi reuşit să părăsească Rusia dar nu este exclus nici să fi fost executat de noua putere de la Moscova.

lebedenko.jpg

Una dintre puţinele poze ale Tancului Ţarului

 

Surse:

Landships

Homespunmagixx

Armchairgeneral

Airlandseaweapons

Share this post


Link to post

Char d’Attaque des Fortifications FCM F1

 

În cele ce urmează voi încerca să prezint un proiect de tanc ce ar fi făcut multe (în concepţia fabricanţilor lui) dacă ar fi fost produs vreodată dar care a rămas doar un subiect de amuzament.

De ce am spus amuzament? Pentru că este vorba de un tanc franţuzesc.

Staţi, nu închideţi pagina, băieţii de la Renault et Co. nu erau chiar ca fraţii lor italieni, ale căror cutii de conserve nu rezistau la mai mult de o trecere pe sub balconul ragazzei, francezii ştiau cât de cât ce ar trebui să fie un tanc, doar că nu aveau nici cea mai mică idee la ce se foloseşte. În plus, dădeau dovadă de o imaginaţie în ceea ce priveşte aspectul lor la care nemţii nu ar fi ajuns nici după butoaie întregi de bere.

Cam despre asta e vorba şi cu proiectul de astăzi, FCM F1. Dar mai întâi să vedem cum vedeau matusalemicii conducători ai armatei franceze rolul tancului.

Pe scurt, aceştia se aşteptau la un război defensiv, de tipul celui care le-a adus gloria, în care dilema principală este cum să îl scoţi pe inamic din tranşeele şi buncărele în care cu încăpăţânare s-a îngropat.

Aşa că, spre deosebire de oricine altcineva, ei au stabilit că monstruoasele maşinării de oţel despre care nu învăţaseră la Saint-Cyr, promoţia 1848, sunt destinate fie susţinerii infanteriei (tipul Char Legere), fie efectuării unor misiuni specifice cavaleriei, cum ar fi pătrunderea rapidă şi adâncă în teritoriul inamic (Chars de Cavalerie), fie unor misiuni mai complexe, cum ar fi distrugerea fortificaţiilor şi lupta împotriva carelor inamice (aici avem Chars Lourds, care, arar şi cu totul întâmplător urmau să înfrunte şi tancurile friţilor şi Chars d’Attaque des Fortifications, unde se încadrează şi FCM F1, care urma să transforme în moloz linia Siegfried).

 

Desigur că, între o plimbare pe Champs Elisees şi o porţie de melci, francezii nu s-au gândit nici un moment că vecinii lor teutoni ar putea avea alte planuri…

 

Char Legere, Char de Cavaelerie, Char Lourd.

Astfel, prinşi în concepţiile lor prăfuite, vechile glorii militare din cadrul Conseil Consulatif de l’Armement –  forul care decidea de ce are nevoie armată franceză s-au străduit aproape 20 de ai să înzestreze unităţile de care cu maşinării care mai de care mai înfricoşătoare, desprinse parcă din mitologia celtică dar, cum aproape toţi banii Apărării erau înghiţiţi de construirea Liniei Maginot, până în apropierea Războiului nu prea a ieşit mare lucru din strădaniile lor.

Văzând însă că unchiul Adolf nu glumeşte, prin 1939 au realizat că, după multe tone de hârtie aruncată la gunoi încă nu au cu ce străpunge Westvall-ul. Aşa că au trimis spre compania Forges et Chantiers de la Méditerranée o solicitare care privea construirea unui tanc echipat cu un tun de 75 mm, (pentru care există şi varianta de rezervă a unuia de calibru superior – 90 sau 105 mm, în caz că oţelul fabricat de Krupp se dovedea ceva mai rezistent decât se estimase pe malurile Senei) pentru demolat buncăre şi cu o piesă de artilerie secundară de 47 mm pentru lupta anticar.

Pentru că era clar că mastodontul nu avea cum să fie suficient de manevrabil pentru a evita lupta cu Panzerele blindajul acestuia trebuia să se ridice la 120 mm. O solicitare similară au primit şi uzinele ARL şi AMX, însă, în final, proiectul cel mai avansat, aparţinând FCM a fost preferat.

 

 

AMX Tracteur C 1939

Vehiculul prezentat de care FCM prezenta ca armament principal un tun de 90 mm, susţinut de o turelă masivă, plasată în spatele tancului şi ca armament secundar un tun de 47 mm, aflat într-o turelă mai mică, în partea din faţă a maşinăriei, contrar solicitării Comisiei, care voia că tunurile să fie aşezate exact invers (cel mare în faţă), ca pe Char B1, plus 4 mitraliere de 7.5mm, împotriva infanteriei.

Cât despre blindaj, acesta urma să aibă grosimea de 120 mm în partea frontală (unde inclinaţia conferită îl făcea impenetrabil de către tancurile începutului de război) şi 100 mm pe laterale (chiar dacă amintita comisie solicitase un blindaj la fel de gros peste tot).

 

Desigur, pentru a urni acest elefant adormit din loc era nevoie de un motor pe măsură şi , cum nu exista vreunul disponibil, s-a recurs la montarea a două motoare Renault de câte 550 c.p. , cu transmisie electrică. Nici acestea nu reuşeau însă să asigure celor 140 tone de oţel o viteză de deplasare de mai mult de 24 km/h. Pe autostradă.

Firește, noul tanc trebuia transportat cumva până unde era nevoie de el, aşa că proiectanţii săi i-au conferit o lungine de 10 m, la o lăţime de doar 3 m, pentru a putea fi transportat cu trenul.

Impresionaţi, venerabilii strategi din Minister au decis chiar să comande un lot de 12 bucăţi şantierelor de pe malurile Mediteranei, care urmau a fi livrate până în luna mai 1941, deci exact la un an după începerea ofensivei care va îngenunchia Franţa într-o singură lună. Francezii însă nu se aşteptau la aşa ceva, şi plănuiau să stea încă aproape un an pitiţi după fortificaţiile Maginot, fapt cu care tata Adolf nu a fost de acord.

Ramâne consolarea faptului că dacă Primul Război Mondial s-ar fi luptat din nou, francezii ar fi obținut o victorie răsunatoare…

Surse:  Wikipedia; Provehicles; Civilian Military Intelligence Group; Thisiswarblog; Chars Francais; Diselpunks; Juniorgeneral.

lpunks; Juniorgeneral.

 

P.S. : vad ca nu mi se permite sa incarc extensiile foto pe acest forum. Daca vreti sa vedeti magaoaia, iata link-ul : https://www.google.ro/search?q=Char+d%E2%80%99Attaque+des+Fortifications+FCM+F1+pics&biw=1366&bih=657&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0CCAQsARqFQoTCMmog9SexsgCFcG4FAodP8YKGg

Share this post


Link to post

Un articol interesant, chiar daca incomplet, luat de pe Historia.ro  :

 Istoricul Liddell Hart a fost considerat un mare specialist în domeniul analizei evenimentelor militare şi un expert în arma tancuri. Studiind Al Doilea Război Mondial, cercetătorul britanic a ajuns la concluzia că dictatorul Adolf Hitler a ordonat atacarea URSS la 22 iunie 1941 deoarece dispunea de mari mase de tancuri, două treimi dintre acestea putând fi încadrate la modele mijlocii prin tonaj şi calibrul tunurilor. Dacă o personalitate afirmă ceva, trebuie să credem. 

Istoria a demonstrat că trebuie să se facă muncă de cercetare în orice domeniu şi nu trebuie să lupţi decât pentru adevăr cu mijloace ştiinţifice. Se ştie că Wehrmacht-ul a avut în iunie 1941 3.350 de tancuri de diferite tipuri. Fiecare autor dă diferite date, dar variantele nu schimbă prea mult datele problemei. O statistică pe tipuri de tancuri ajunge la un total de 3.483 de blindate (www.achtungpanzer.com). Dacă ne raportăm la cele două criterii, mijlocii nu erau decât modelele germane Panzer III şi IV, celelalte (Panzer I, II, Panzer 35 (t) şi 38 (t)) fiind mult mai uşoare, cel mult 10,5 tone. Dacă adunăm exemplarele performante, nu obţinem nici măcar 50 %. Totalul se ridică la 1.415 tancuri (40,62%). Din acest bilanţ trebuie obligatoriu să scoatem modelul Panzer III echipat cu tunuri de calibrul 37 mm, cu slabe performanţe balistice în raport cu tunurile sovietice de calibrul 45 mm. Se mai pierde un 7,72% din total. Dacă ne referim la cele mai bune blindate germane existente în iunie 1941, doar 1.146 se puteau încadra cu mândrie la tancuri mijlocii. Procentul ar fi de 32,9 %, foarte departe de concluziile istoricului Liddell Hart. Maşinile de origine cehă (Panzer 35 (t) şi 38 (t)) erau cu blindaj drept şi nituit, adică modele de dinainte de potop. Orice lovitură transforma niturile în adevărate gloanţe prin turelă. Un astfel de blindat se putea compara cu greu cu un colos precum KV-1 de 46 de tone. Nici T-34 nu avea egal în tabăra germană la nivelul 22 iunie 1941.

Dacă ar fi să facem o statistică după masa tipului de tanc, nu trebuie să ne mire dacă nu vor fi introduse în calcule maşinile grele Panzer IV. Există o înverşunare deosebită să se susţină cu orice preţ superioritatea germană.

Concluzia marelui istoric a fost complet eronată, dar a influenţat scrierea tratatelor de istorie militară. Abia acum putem înţelege de ce Iosif Vissarionovici Stalin nu s-a temut de forţa de atac a armatei germane în iunie 1941, dar combinaţia tanc-avion a fost mult mai puternică decât calculele pe hârtie. Exact ca la şah, caii şi turnurile au fost greu de oprit. Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial trebuie rescrisă din temelii.

 

Share this post


Link to post

BABETA............Skoda 973 Babeta

 

Skoda 973 Babeta/Type 973 a aparut in anul 1952, si-a fost un prototip de vehicul 4×4 deosebit ce seamana foarte bine cu SUV-uri din zilele noastre, avand caroserie autoportanta, sasiu din otel si urmatoarele caracteristici: caroserie asemanatoare cu Kubelwagen-ul german, autoportanta, 4 portiere; sasiu din otel; doua variante de motoare pe benzina de 1,2 L/45 CP/33 kW/4200 rpm/1221 cc sau 1,5 L/52 CP/38 kW/4200 rpm /1491 cc, 4 cilindri in linie, racite cu apa. Motoarele erau dispuse frontal pe puntea fata; greutate vehicul: gol 1,19 tone/la incarcatura maxima 1,69 tone; sarcina utila 500 kg; viteza maxima pe sosea 90 km/h; consum 12,50 L/100 km; diferential; lungime 3,50 m; latime 1,67 m; inaltime 1,78 m; carburator cu gravitatie Solex; ampatament 2,20 m; transmisie manuala cu 4 viteze de mers inainte si una de mers inapoi/4×1; cauciucuri off-road 7,50×16; sistem electric de 12V; produs intre anii 1952-1956 in 30 de exemplare, cu 2/4 portiere, habitaclu deschis/acoperit, autostatie radio/ambulanta. Primele exemplare au fost testate la sfarsitul anului 1952 cu succes, alaturi de GAZ-ul sovietic, la Dresda (pe-atunci in RDG), avandu-se in vedere dotarea unitara a noilor state intrate-n “era comunista” ,via-Moscova, viitoare membre ale Pactului de la Varsovia.

SKODA-973.jpg

Castig de cauza a avut, bineanteles, GAZ-ul. Oricum, Skoda n-avea posibilitatea asigurarii unui ritm de productie ridicat necesar dotarii rapide a “statelor tovarasesti” si, pana la urma, chiar si MApN-ul de la Praga a renuntat sa comande Babeta spre dezamagirea celor de la Skoda, orientandu-se tot spre GAZ-69 (unii zic ca la “indrumarea” consilierilor sovietici,insa n-ar fi exclus sa fie asa, se stie cum “colaborau” astia). Interesant este faptul ca-n 2002, un grup de entuziasti off-road au testat Babeta alaturi de un VW Touareg, vechiul 4×4 comportandu-se excelent cu toate ca era cu 50 de ani mai vechi decat VW-nul, demonstrand calitatea executiei si faptul ca Type 973 era un vehicul 4×4 avansat pentru acele vremuri. Se zice ca cehoslovacii ar fi intentionat sa-l vanda la export ca vehicul civil prin intermediul unui dealer din RFG, sub numele de Skoda Willy (probabil), existand comenzi venite din Noua Zelanda, insa sovieticii s-au opus, deoarece proiectele cu aplicatii militare trebuiau obligatoriu sa ramana in interiorul Pactului. A ramas, si-a murit, traiasca GAZ-ul!

SKODA-MOZ-2.jpg

Un alt vehicul militar deosebit dezvoltat de catre Skoda la inceputul anilor *50 a fost Skoda Moz-2/Type 972. Acest vehicul realizat in doar 5 exemplare, era o amfibie cu tractiune integrala/4×4, sovieticii/rusii considerand-o o copie dupa GAZ-46 MAV (asta era cu-adevarat o copie dupa jeep-ul american amfibiu, Ford GPA. Sovieticii au primit multe prin programul Lend-Lease) , ceea ce-i putin probabil fiindca “barca” sovietica a aparut la 2-3 ani dupa cea cehoslovaca, insa, spre deosebire de MOZ-2, MAV-ul sovietic a dotat masiv Pactul de la Varsovia si nu numai. A fost proiectata in anul 1951, si avea urmatoarele caracteristici: corp monococa din otel; echipaj 4; lungime 4,52 m; latime 1,73 m; inaltime 1,77 m; ampatament 2,20 m; greutate gol 1,35 tone; sarcina utila 450 kg; tractiune 4×4; motor pe benzina, 4 cilindri in linie, doua supape pe cilindru, racit cu apa, dispus pe puntea fata, de 1,2 L/45 CP/33 kW/4200 rpm/1221 cc, insa exista intentia dotarii lui cu unul mai puternic, de 1,5 L/52 CP/38 kW/4200 rpm /1491 cc, insa acest lucru nu s-a facut. Un exemplar de MOZ-2 a fost dotat cu motorul de pe Tatra-603, acesta avand 8 cilindri, 2545 cmc, 75 CP/53,30 kW la 4200 rpm, racit cu aer, motor ce va dota si camionul 4×4, Tatra-805; 5 exemplare produse de catre Skoda la fabrica din Mlada Boleslav in perioada 1952-1956, in urma unei comenzi venita din partea Ministerului Apararii de la Praga, acesta alocand importanta suma de 8.516.165 coroane; viteza maxima: pe sosea 75-80-85 km/h/ pe apa 10 km/h; consum de combustibil 12,50 L/100 km; caroserie metalica monococa in forma de barca; echipaj 4; putea fi armat cu o mitraliera/tun fara recul+armamentul individual al echipajului, insa asta a ramas doar la nivel de intentie; vehicul deschis, insa la partea spate a acestuia se afla o prelata rabatabila ce era intinsa peste habitaclu in caz de intemperii; carburator cu gravitatie Solex, fara supraalimentare.

SKODA-MOZ-2-IN-TESTE.jpg

Motorul de 52 CP urma sa dispuna de doua carburatoare Solex; cutie de viteze mecanica dispusa frontal, 4 trepte, reductor si cutie de transfer la partea spate, ce antrena doua elice dispuse dorsal. La intrarea in apa, conductorul pornea elicele prin intermediul unei manete, rotile vehiculului continuand sa se invarta ajutand la propulsie. Elicele erau capabile sa disloce 150 L apa/minut; ambreiaj de tip uscat; amfibia era dotata cu tarnacop, lopata, doua mici vasle, o trusa de prim-ajutor si un troliu actionat mecanic dispus pe trapa de acces la motor, cu cablu ce masura 40 m lungime; doua faruri/lampi dispuse frontal, impermeabile, de tip Notek (posibil germane la origine, informatie incerta); rezervor intern de combustibil de 42 L; suspensie cu bare de torsiune si amortizoare telescopice; frane actionate hidraulic; parbriz nerabatabil dotat cu doua stergatoare, fiecare stergator fiind antrenat de cate un mic motoras electric; pompa de apa destinata racirii motorului antrenata electric; pompa de santina actionata mecanic de catre echipaj destinata evacuarii apei din habitaclu; osiile si motoarele au fost utilizate si la Babete. Se pare ca militarii n-au fost prea impresionati de mica amfibie, insa aceasta a fost, cu certitudine, prima Skoda cu caroserie monococa din otel.

Share this post


Link to post

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now

  • Recently Browsing   0 members

    No registered users viewing this page.

×
×
  • Create New...