Jump to content
Catalin.

Istoria Romaniei...mai altfel ! ( topic interzis minorilor sub 16 ani )

Recommended Posts

Salut !

Deoarece posed un foarte fin simt al umorului si o doza zdravana de bere  placere in a citi tot ce inseamna umor de calitate ( sunt si modest, nush daca v-am zis), sunt un cititor infocat al publicatiei "Catavencii".

Asa ca cu voia dumneavoastra ( Academia Romana a zis ca e mai prost ala care pune virgula sa evite cacofonia decat ala care o face direct), voi copia cateva texte aici (maxim 2 pe zi), cu referire la istoria noastra glorioasa, spre a ne caca pe noi de ras amuza impreuna .

Share this post


Link to post
Vlad: copilăria și primele țepe:

Marele avantaj al Evului Mediu era că, trăind în el, îți puteai împlini visele. De obicei, visele erau legate de uciderea în chinuri a dușmanilor, a familiilor lor și a cunoscuților familiilor lor. Practic, se visa la fel ca azi. Atît că în zilele noastre oamenii sînt mai mult duși cu vorba, după cum stau mărturie țepele din Piața Victoriei. 

În 1431, în fortăreața Sighișoarei se naște Vlad Țepeș. Era un copil de greutate normală, patru kile două sute, dar ceva mai lung ca alți copii, mai subțire și cu capul ascuțit. Cînd a fost extras din burta ma­mă-sii, femeia a urlat ușurată, ca și cum ar fi fost scoa­să din țeapă. „Totulu au mersulu bene“, s-a mulțumit să noteze cronicarul curții, un alcoolic neatent la nuan­țe, incapabil să înțeleagă ce e aia o premoniție. Lucrul ăsta l-a și costat mai tîrziu, dar el era atunci prea beat ca să priceapă că parul în care stă înfipt are ca punct de plecare ideile pruncului ascuțit.

La numai 11 ani, Vlad Țepeș a fost trimis ostatic la curtea lui Murad al II-lea. Potrivit unui obicei turcesc, aici a întreținut relații diplomatice prelungite atît cu Sultanul, cît și cu în­­tre­gul Minister de Externe oto­man. La acest capitol a fost însă depășit de fratele lui, Radu cel Frumos, numit așa pentru inteligența lui provocatoare, care a transformat corpul de gardă al haremului într-un club select de pe­dofili. După opt ani, în 1448, Vlad Țepeș trece Du­nă­rea însoțit de spahiii lui Mus­ta­fa Hassan, și ia tronul Vala­hiei. Pentru un puști de 17 ani care purta cu sine, freu­dian, ideea penetrării diploma­tice, cele două luni de domnie au fost insuficiente. N-a reușit să tragă în țeapă decît cîțiva boieri ne­vi­no­vați, dar aflați la înde­mînă, grosul condam­naților avînd de așteptat cel de-al doilea lui mandat, cel din 1455.

  • Upvote 4

Share this post


Link to post
Boierii trădători: Vlad le verifică grupa sanguină:

 

În întunecatul Ev Mediu nu se orbecăia mult. Oamenii mureau cît ai zice „gripă“, „apendicită“ sau „abces la măsea“. Ideea de bază era să fii precoce, să te bucuri de viață încă din primele ei minute, să faci ce ai de făcut pînă dă peste tine primul tetanos. Un tînăr sîngeros ca Vlad avea și mai puține motive să spere în longevitate.

Așa că, de mic, Țepeș s-a grăbit să bifeze lista cu obsesii personale. Vorbim aici de toate reali­zările propuse, cu nume, prenume, dată și loc, și, bineînțeles, motivul tragerii în țeapă. Prima lui domnie, la numai 17 ani, a fost, ca și nașterea sa, prematură. Cînd s-a suit pe tron doar ca să coboare în fugă două luni mai tîrziu, Vlad avea la activ o experiență de invidiat. Presat de timp, cunoscuse de timpuriu exilul, limba turcă și sexul cu adulți în beneficiul carierei. Chiar dacă uzurpatorul Vladislav al II-lea a reușit să-i împrăștie bașbuzucii și speranțele, Vlad nu s-a lăsat. Peste doar șapte ani el revine la domnie cu toată energia unui bătrîn de 24 de ani. Să explicăm puțin starea de spirit în care se aflau, la 1455, boierii care-l aclamau îngîndurați pe noul domn. Cu puține excepții, erau aceiași boieri care îi decapitaseră tatăl, pe Vlad Dracul, aceiași boieri care îi îngropaseră de viu fratele și, desigur, aceiași boieri care îl izgoniseră în 1448, cu bașbuzuci cu tot, de pe tron. Nu era deloc ușor să fii boier pe vremea lui Vlad Țepeș, cu asta putem fi cu toții de acord. Vlad a vrut să modernizeze statul imediat, dar i-a luat cîțiva ani să strîngă în jurul unui proiect național toată clasa politică. Pînă la urmă, în duminica de Paști a anului 1459, i-a adunat pe boieri la un ospăț și a tras în țeapă jumătate din ei. Cu cealaltă jumătate a construit faimoasa cetate Poenari din creierii munților, la care, ca să ajungi teafăr, trebuie să fii ori nebun, ori alpinist turc.

 
 
  • Upvote 4

Share this post


Link to post

Cum l-a enervat Vlad pe Mehmed Cuceritorul:

În mai 1458, turcii lui Mahomed-paşa Grecul din Bulgaria pătrund în Valahia şi încep, la concurenţă cu boierii români, să prade ţara. Vlad era plecat undeva în zona Cîmpulungului, unde-şi trecea timpul fugărind pe nepoţii şi verişorii îndepărtaţi ai duşmanilor săi, ale căror rude de gradul unu, doi, trei, patru şi cinci se bronzau la capătul unor pari înalţi, care le traversau corpul cu încetineala epocii feudale. 

Pe atunci veştile circulau defectuos. Faima de vampir a lui Vlad nu era consolidată. Practic, ea murea odată cu victimele ei, în chi­nuri. Mahomed-paşa Grecul era un otoman tradiţionalist, care se bizuia doar pe Allah şi pe nevoia de a-şi extinde haremul cu două-trei sute de piese. A trebuit astfel să se mulţumească doar cu cele 70 de fecioare pe care Allah le promite dreptcredincioşilor săi, cînd mor cu arma în mînă. Aici e de interpretat. În momentul decesului, se poate spune că Mahomed-paşa ţinea arma în mînă sau, mai precis, ţinea mîna pe armă. Atît că arma nu era a lui, ci a călăului domnesc, şi nu era chiar o armă, ci o ţeapă. E posibil ca, după atacul prin surprindere al lui Vlad Ţepeş, o mulţime de turci care au participat la expediţia din mai 1458 să dezbată încă, la uşa paradisului musulman, numărul corect de fecioare.

Imediat după carnagiu, Vlad anticipează criza de nervi a sultanului şi cere ajutorul lui Matei Corvin, proaspăt uns rege al Ungariei. Răspunsul, fie el şi evaziv, întîrzie să vină, iar Vlad se hotărăşte să calmeze un pic lucrurile. Într-o primă fază refuză să plătească tribut Porţii. Apoi, ca să-şi umple cu ceva timpul rămas pînă la invazie, trage în ţeapă 41 de negustori braşoveni şi pe restul de 300 îi arde de vii. Omul ştia să savureze un ev mediu, asta e clar..


Faţă în spate cu Mehmed Cuceritorul:

În aprilie 1462, dacă te uitai peste Dunăre spre bulgari, vedeai armata lui Mehmed al II-lea. Efectivele, care păreau cîtă frunză, cîtă iarbă, nu erau aşa de numeroase prin comparaţie cu primăvara întîrziată, în care nici frunza şi nici iarba nu prea apucaseră să iasă. Anumiţi cronicari vorbesc de 100.000 de turci, alţii de 120.000. 

Cei 30.000 de valahi care-i aşteptau la Turnu erau neînfricaţi, iar aici Vlad se bizuia pe faptul că nici unul nu ştia să numere ca lumea. Mehmed al II-lea, cuceritorul Bizanţului, era negru. În primul rînd fiindcă aşa îi era pielea, el fiind născut prin încrucişarea triplă dintre un tată impotent, o favorită nesătulă şi un prost obicei, acela de a lăsa paji nubieni să deretice prin harem. În al doilea rînd, Mehmed al II-lea era negru de supărare. De cîteva nopţi nu mai putea să doarmă. Şi cum ar fi putut să doarmă cu Vlad în cap şi fără frate-su, Radu cel Frumos, în braţe? De cînd i se promisese tronul Munteniei, Radu nu se mai lăsa pe mîna sultanului cu una, cu două, iar Luminăţia Sa se vedea nevoit să se consoleze cu viitorii domni ai Serbiei şi Transilvaniei. 

Cele două armate s-au studiat reciproc preţ de două-trei ploi de săgeţi, apoi ienicerii au trecut Dunărea chiar pe lîngă capcana întinsă de Vlad, cu sprijinul boierilor trădători, cinci kilometri mai la vale. Pe drumul spre Tîrgovişte, toate fîntînile erau otrăvite, iar grînele, care abia ar fi trebuit să încolţească, nici n-au mai fost semănate. Turcii, în schimb, aveau pilaf, dar şi o mulţime de santinele. Aşa că, după două luni de hărţuială, în care oştenii lui Vlad n-au reuşit să ajungă la popotă, a fost plănuit un atac de noapte, care să vizeze chiar cămările padişahului.

  • Upvote 3

Share this post


Link to post

Ziua cea mare a atacului de noapte:

 

17 iunie 1462, undeva lîngă Bucureşti. Temperatura atinge aproape 40 de grade Celsius cu 250 de ani înainte ca Celsius să se nască. Aerul pare încremenit. Pe cîmpia pîrjolită nu e ţipenie, asta dacă nu-i punem la socoteală pe cei 60.000 de turci. Mehmed Cuceritorul suferă de cald. Patru viziri îi fac vînt cu evantaie de păun, opt paşale îl apără de muşte şi zece mii de ieniceri îl apără de suspecţi. Printre ei, cît e încă lumină afară, păşeşte un spahiu cu faţa suptă, cu mustaţă, cioc şi ochii holbaţi, care aduce izbitor cu Vlad Ţepeş. 

– Reşat efendi, mi se pare mie sau slăbănogu’ ăsta seamănă cu cineva cunoscut? zice ienicerul Mustafa Sabri către colegul lui de planton.

– Ai dreptate, bre, şi mie mi se pare cunoscut, dar nu ştiu de unde să-l iau.

– Ia-l uşurel de la spate, că are iatagan după cîte bag de seamă.

– Mai bine îl iau cu frumosu’, că are şalvari şi pene de agă. 

– Da, da’ are faţă de ghiaur. Du-te repede şi adu portretul ăla pe care a pus padişahul nostru recompensă. Fuga!

Între timp, spahiul cu faţa suptă îşi vede de treabă. Ochii lui holbaţi cercetează oameni, cai, cămile, tunuri, halebarde, saci de pilaf, oi puse la uscat şi baclavale. 

– El e, Reşat efendi, zice Mustafa, fluturînd portretul lui Vlad Ţepeş. E cap tăiat. 

– Eu zic să-l luăm cu suliţa întîi şi după aia îi tăiem şi gîtu’. Allah Akbar!

– Voi doi de colo, zice chiar atunci spahiul, într-o turcă impecabilă, arătînd spre ei. Vorbiţi în post, ai? Aşa îl păziţi voi pe Luminăţia Sa? Parola o ştiţi?

– O ştim, prealuminate, zic în cor ienicerii, izbind speriaţi cu fruntea în ţărînă. E „Operaţiunea Ţeapa“.

– Corect. Dacă vă prind şi la inspecţia următoare că vorbiţi în timpul serviciului, v-am ras, zice spahiul şi se îndepărtează spre amurg cu mersul inconfundabil al lui Vlad Ţepeş.

Mehmed cade în admiraţia lui Vlad: 

– Din ce în ce mai interesant acest Vlad Ţepeş, exclamă Mehmed Cuceritorul privind la cei 20.000 de turci ţepeni care flancau uliţa principală a Tîrgoviştei, cocoţaţi fiecare în parul lui ascuţit. Uite o faţetă pe care nu i-o cunoşteam, continuă sultanul inspectînd faţa cunoscută şi ciugulită de ciori a lui Hamza Paşa. Creativ, nebulos, oedipian. Mă face să mă simt ca un şcolar cu decapitările mele de la Nicopole şi cu pîrjolirea Bizanţului. Allah Preamilostivul şi l-ar dori în serviciul Lui, mai zise el şi o porni în galop spre crîngul deasupra căruia un nor de corbi promitea o privelişte şi mai excitantă. Vizirii îl urmară în grabă, nu înainte de a fi cu toţii de acord că în vocea padişahului se putea ghici o admiraţie care nu prevestea nimic bun pentru ei.

Dar Vlad mai avea multe de oferit. În zilele următoare, asupra oştirii otomane năvăliră alte şi alte produse ale imaginaţiei sale. Primele detaşamente de leproşi insinuate în tabără au fost remarcate abia după ce ienicerii contaminaţi pierduseră peste 5.000 de degete în pilaful care în mod tradiţional era mîncat cu mîna. Tuberculoşii s-au infiltrat mai uşor, fiindcă boala are simptomele fumatului, iar cei opt mii de spahii care trăiau cu impresia că fumează ca nişte turci au încetat din viaţă abia la Adrianopole, doi ani mai tîrziu. Au urmat sifiliticii, care şi-au transmis mesajul cu mare uşurinţă aproape întregii armate însetate de iubire. Ciuma bubonică, adusă de Vlad cu mari sacrificii tocmai de la genovezii din Cetatea Albă, l-a făcut pe Mehmed să considere gîştele otrăvite, caprele date cu praf de scărpinat şi păstrăvii injectaţi cu bromură o nimica toată. 

– Nu poţi lua pămînturile unui om care face atîtea minunăţii şi îşi impune voinţa asupra supuşilor săi în felul acesta şi cu siguranţă că un om care a făcut atîtea este demn de lucruri măreţe, a mai rostit Mehmed Cuceritorul, de astă dată citat de un cronicar, după care a dat ordinul de retragere.

 
 
  • Upvote 4

Share this post


Link to post

Călătoriile lui Vlad, uimitoare şi mortale:

Printre foloasele reuşitului atac de noapte nu s-a numărat şi păstrarea tronului. Vlad Ţepeş a trebuit să fugă, victorios, în Transilvania, un pic mai repede ca săgeţile lui Radu cel Frumos. Aici, Matei Corvin îl aştepta cu braţele şi cu temniţele deschise, pe care le-a închis apoi, după intrarea lui Vlad. Istoria sare cu uşurinţă peste cei 12 ani lungi petrecuţi de Vlad Ţepeş în pîrnaie la Vişegrad. La fel vom face şi noi, nu înainte de a aminti că, în acest interval, prizonierul a tras în ţeapă peste zece mii de gîndaci negri de umezeală şi a jupuit de vii toţi şobolanii închisorii. 

Cînd Vlad Ţepeş a fost eliberat se făcuse deja 1474 şi Matei Corvin i-a mai prescris doi ani de arest la domiciliu. Cum nu avea domiciliu, i s-a dat unul în Buda, un apartament care avea şi ferestre şi, deci, şi posibilitatea de a momi şi captura, în vederea execuţiei, vrăbiile şi turturelele cartierului. În 1475, după victoria de la Vaslui, Ştefan cel Mare îl roagă pe Matei Corvin, cu ajutorul unor ameninţări, să-l elibereze pe Vlad. 

Prin 1476, rugămintea îi este ascultată şi Vlad e adus în fruntea Ţării Româneşti între suliţele lui Ştefan şi topoarele lui Matei. Titularul tronului, Laiotă Basarab, pentru care Vlad pregătise cu mîna lui un par mai bont, pentru încetinirea pătrunderii, scapă de urmărirea poterei şi nu se mulţumeşte cu atît. O oaste turcă, răsărită din buzunarele lui, înfrînge armata neplătită a lui Vlad Ţepeş şi de aici începe legenda. 

Legenda a călătorit mai ceva ca personajul însuşi, deşi nici despre Vlad Ţepeş nu se poate spune că a stat acasă. Capul lui a ajuns la Constantinopole, iar trupul la Hollywood.

Violenţa extremă a lui Laiotă Basarab:

Laiotă Basarab, un fel de frate încîlcit al lui Vlad Ţepeş, născut la capătul unei partide de viol la care au fost prezenţi Dracula Senior şi o slujnică, a domnit în Ţara Românească de cinci ori în patru ani. E greu de înţeles de ce un bătrîn bogat, nebărbierit şi un pic retardat, după cum ni-l arată fresca de la Mănăstirea Hurezi, şi-a dorit, atît de tare şi cu atîta armament, să stăpînească peste nişte coclauri.

Prima lui domnie începe în 28 noiembrie 1473 şi ţine pînă pe la jumătatea lunii decembrie a aceluiaşi an. Pentru asta, însă, a fost nevoie ca oastea lui Ştefan cel Mare şi mercenarii lui Laiotă să se taie două zile cu lefegiii lui Radu cel Frumos în judeţul Prahova. Radu a fost înfrînt şi obligat să se baricadeze în Bucureşti de unde, după un asediu violent, soldat cu o rară abundenţă de cadavre, a fugit la Giurgiu. Dar prima domnie de 20 de zile a lui Laiotă încă nu putea să înceapă. Radu cel Frumos a revenit cu 13.000 de turci şi 6.000 de munteni şi abia după ce Ştefan i-a aruncat în luptă pe Fraţii Jderi, pe Fiii Vrîncioaiei şi pe Daniil Sihastrul, morţii au putut fi număraţi în defavoarea vechiului regim. Laiotă a urcat pe tron şi, 23 de zile, nu l-a deranjat nimeni. În a 24-a zi, Radu cel Frumos, un fel de Cătălin Botezatu al vremii, pe care nici una din paşalele gay din Nicopole nu-l putea refuza, revine pe teren cu 30.000 de ieniceri. Lupta e scurtă, mult mai scurtă decît urmărirea învinşilor. În fruntea lor, Laiotă stabileşte un adevărat record de viteză pe ruta Bucureşti-Bîrlad, unde aproape că e ajuns de avangarda otomană. Norocul lui e că tocmai atunci trecea pe acolo Ştefan cel Mare cu o oaste gata aşezată în dispozitiv de ambuscadă. Turcii sînt zdrobiţi, dar Laiotă Basarab e nevoit să aştepte încă două interminabile luni ca să-i vadă adunaţi şi înarmaţi pe cei 20.000 de ţărani, gata să moară pentru a doua lui domnie-fulger.

  • Upvote 3

Share this post


Link to post
Uite-acuş, acuş, acuş, se arată Ţepeluş:

Pînă în martie 1474, Laiotă Basarab a avut două domnii a cîte douăzeci de zile, dar a dat pentru ele şase bătălii a cîte patru mii de morţi. În martie 1474, el se află refugiat în Moldova şi, dacă îl privim într-o anume zi, îl descoperim prăbuşit la picioarele tronului din Suceava, linguşindu-l pe Ştefan cel Mare şi Sfînt cu intenţia vădită de a-i smulge o nouă armată. 

Ştefan cedează, dar nu se implică personal, ci doar îi pune la dispoziţie codrii Moldovei cu ce s-o găsi să iasă din ei cînd o sufla cineva într-un bucium. Laiotă suflă vreo două săptămîni şi, în aprilie, trece iar graniţa Valahiei însoţit de fiii Fiilor Vrîncioaiei, fraţii Fraţilor Jderi şi nepoţii lui Daniil Sihastrul. Radu cel Frumos şi cei şapte mii de akingii îi taie calea, apoi îi taie două din cele trei mii de moldoveni de companie. Pînă în luna august, cînd Ştefan cel Mare îi mai dă o oaste, Laiotă se vede nevoit să dea lupte doar la Cotnari, sub bolta de viţă, unde dinastii întregi de voievozi şi-au vărsat sîngele voinicului şi pe gît, şi pe haine. Dar în august, Laiotă e iar în măsură să conducă la moarte cîteva mii de răzeşi, fără să-i mai punem la socoteală pe cei trei mii de turci ai lui Radu cel Frumos. Se poate spune însă că măcelul a meritat: cea de-a treia domnie de 20 de zile poate începe. Ea nu e întreruptă decît de cererea de ajutor a lui Laiotă, adresată lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Armata ardeleană vine neaşteptat de repede şi de hotărîtă să înscăuneze pe alt­cineva. Laiotă oscilează între dezamăgire şi bucuria de a participa la un nou masacru. Lupta are loc pe 5 octombrie. Basarab cel Tînăr, zis Ţepeluş, nepotul şi uzurpatorul unchiului său Laiotă, e înfrînt cu tot cu secuii lui Bathory. Între timp, pe tronul Valahiei nu stă nimeni, fiindcă domnul titular, Radu cel Frumos, stă mai mult în şaua calului care fuge… 

 

Fericitele domnii sîngeroase, scurte şi uitate:

În octombrie 1474, Radu cel Frumos goneşte dinspre Teleajen spre Giurgiu urmărit de rîsetele moldovenilor şi de cîteva săgeţi trase într-o doară. Avîndu-l de partea lui pe Ştefan cel Mare, Laiotă Basarab atacă iar armata ardeleană a lui Bathory şi se mulţumeşte cu atît, fiindcă victoria o obţin adversarii. 

Este o înfrîngere foarte preţioasă pentru Laiotă, pentru că Ţepeluş nu poate lua tronul cu ajutorul ei. Patru regimente de ieniceri, conduse de Radu cel Frumos, năvălesc în Valahia şi îi pun pe fugă pe ambii pretendenţi. În timp ce galopează spre Codrii Moldovei, Laiotă observă că oastea turcă stă suspect de bine la provizii, iar pe baza acestei informaţii, Ştefan cel Mare ştie că trebuie pregătită marea bătălie de pe 10 ianuarie, de la Vaslui. Laiotă nu putea să lipsească de la un asemenea omor în masă. În fruntea unui detaşament de arcaşi care nu-i ştiau reputaţia, el taie capul unui corp de armată turc de 8.000 de oameni. Laiotă Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti, de data asta pentru douăzeci de luni. Imediat după înscăunare, înţelege că nimeni nu mai are soldaţi de omorît pentru înscăunările lui şi se închină sultanului. Ştefan cel Mare o ia personal şi vorbeşte cu Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Ţepeş. Laiotă trece făţiş de partea lui Mehmed al II-lea şi, abia după ce Ştefan cel Mare îi opreşte pe turci la Valea Albă, îşi dă seama că s-a pripit. După zece ani de tras gîndaci în ţeapă, Vlad Ţepeş e nerăbdător să-şi reia activitatea pe oameni. Cei 25.000 de unguri daţi de Bathory îi alungă pe cei 18.000 de româno-turci ai lui Laiotă. Vlad urcă pe tron şi, pînă cînd Laiotă, reîntors în fruntea unei noi armate turceşti, reuşeşte să-l asasineze, domneşte fericit. Ştefan cel Mare se întoarce şi-l ucide la rîndul lui pe Laiotă Basarab într-o bătălie care îl aduce pe tron pe nepoţelul uzurpator Ţepeluş, ucis şi el într-o altă bătălie cu mulţi morţi.

 
 
  • Upvote 1

Share this post


Link to post

Ştefan cel Mare cînd era mic

 

Cel mai sfînt domnitor al Moldovei s-a născut din încrucişarea lui Bogdan al II-lea cu o stacană de Cotnari, ţinută strîns între picioare de o copilă care a rămas necunoscută, dar şi grea. Bogdan al II-lea a fost fiul din flori sau chiar fratele lui Alexandru cel Bun. Greu de spus exact ce, mai ales din cauza Cotnariului. 

Bogdan a fost ucis de Petru Aron, fiul oficial al lui Alexandru cel Bun, adică de fratele sau de nepotul său. În 1469 a fost rîndul lui Petru Aron să moară de mîna nepotului sau a vărului său, Ştefan, aşa încît buna tradiţie a omorului în familie avea să piară abia multe secole mai tîrziu. Ca să-şi vadă ruda într-o baltă de sînge, Ştefan a avut nevoie de două bătălii în 1457 şi de alte două în 1467, de competenţa lui Vlad Ţepeş şi de puţină trădare patriotică din partea boierilor fideli duşmanului său. După unchiucidere, învingătorul a dormit mult mai liniştit, şi de atunci încolo a omorît mereu pe careva preventiv, ca să aibă somnul lin. În 1457, Ştefan cel Mare s-a înscăunat domn la Suceava pe o perioadă echivalentă cu 11,4 mandate actuale. Pe toată durata guvernării, Opoziţia n-a ridicat obiecţii majore, ea însăşi fiind încă de la început ridicată în vîrful unor pari, sau atîrnată la capătul unor crăci. Domnul era pus pe harţă, n-avea mai mult de 24 de ani şi toată clasa politică miza pe intervenţia unei pneumonii sau a unei apendicite care să ducă la înmormîntarea de care Ştefan se făcea aşa vrednic după împuţinarea duşmanilor politici şi a familiilor lor. Dar, spre deziluzia boierimii prefăcute, în afară de un vîrf de suliţă înfipt în picior la Valea Albă, în 1476, Ştefan cel Mare şi Sfînt n-a mai acuzat alte dureri. Moldova era pe atunci un colţ de rai. Era o plăcere să domneşti peste atîtea turme, bouri, răzeşi, prisăci, negustori genovezi, tratate cu Ungaria, bătălii cu turcii, împăcări cu Polonia, livezi, nisetri, slujnicuţe şi bărdace de Cotnari, ce mai!

Bătălia de la Podul Înalt: primele ciocniri

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, Soliman Paşa lipăia prin noroaie. Erau noroaiele Moldovei, despre care acum istoria nu mai aminteşte nimic, dar amintesc în fiecare zi de iarnă jurnalele de ştiri. În urma paşalei se tîrîia o armată sculată din somn cu noaptea în cap. O sută de mii de turci moţăiau sub povara iataganelor, cu mocirla pînă la genunchi şi cu un chef de luptă rar, subliniat de căscaturi şi rîgîieli. 

Ceaţa grea, care te împiedica să vezi la mai mult de zece paşi, îi împiedica şi pe turci să vadă că, alături de ei, luptau cu fleşcăiala douăzeci de mii de valahi, valahii trădători ai lui Laiotă Basarab. Deodată, din spatele ceţii, prinseră să vină suliţe, ghiulele şi înjurături. Cine putea fi? 

După suliţe, care nimereau în plin, păreau să fie ienicerii din avangardă, derutaţi de negură. Ghiulelele, mai puţine decît bubuiturile, i-ar fi putut indica pe moldoveni, ale căror tunuri de cireş explodau cu tot cu servanţi la fiecare a doua tragere. După înjurături, slobozite în maghiară, maghiară stricată şi poloneză, puteau fi aliaţii lui Ştefan cel Mare. În realitate, aşa şi era. Cei 2.000 de unguri, 5.000 de secui şi 2.000 de polonezi, trimişi de regii lor să apere Moldova, tăiaseră calea turcilor şi şi acum le tăiau gîturile. Oştirea Moldovei, formată din boieri, din agricultori şi din toţi fiii Vrîncioaiei, număra 30.000 de săbii şi vreo 40.000 de oşteni, fiindcă nu toată lumea avea sabie. Trezită şi mai devreme decît oastea duşmană, armata ţării ocupase cele mai bune locuri în ascunzişurile ceţii şi se bizuia pe vitejia proverbială a secuilor. Bătălia care sta să înceapă s-a desfăşurat la Podul Înalt. Nu exista nici un pod în zonă, cu atît mai puţin unul înalt, iar asta se poate vedea în întreaga Moldovă chiar şi azi. Denumirea locului nu se ştie de la ce vine, dar cei mai mulţi istorici sînt de părere că ea vine, totuşi, de la Podul Înalt.

 
 
  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Moldovenii pitici de la Podul Înalt:

E 10 ianuarie 1475. Pe la 9,30, dimineaţa ceţoasă pare să anunţe o zi frumoasă. Soarele, pe care 40.000 de turci îl văd azi pentru ultima dată, străpunge cu suliţele sale de lumină peisajul pe care secuii îl vor străpunge cu suliţele lor de fier. Singurii nori de pe cer sînt formaţi din săgeţile moldovenilor care încep să cadă cu miile pe la zece fără un sfert.

Doi dintre cei trei ciobănei trimişi să buciume la liziera pădurii ca să-i momească pe turci sînt cît pe ce să rateze misiunea. Pînă la urmă, după ce baciul ungurean şi cu cel vrîncean îşi rezolvă problemele cu cel moldovean, buciumul se aude. Soliman Paşa îşi trimite spahiii în acea direcţie, dar, odată ajunşi la marginea pădurii, soldaţii găsesc doar cadavrul unui ciobănaş, plîns de o mioară vorbitoare. Spahiii n-au ştiut să preţuiască valoarea alegorică a scenei, dar au prăjit pe loc oaia, care, trebuie spus, a şi fost ultimul lor prînz. 

Din partea opusă, cît ceaţa încă poate re­scrie istoria călare, năvăleşte oastea ţării. Turcii sînt luaţi prin surprindere. Urletele sînt aproape neomeneşti şi aici nu e nimic de mirare, fiindcă cea mai mare gălăgie o fac caii. Ştefan însuşi conduce atacul. Cel puţin aşa spun cronicarii care privesc bătălia de la distanţă, supravegheaţi de fioroşii oameni de PR ai voievodului.

Din cauza ceţii, turcii nu realizează că sînt de patru ori mai numeroşi decît ţărănimea agresivă a lui Ştefan. Soliman sună retragerea, numai că nimeni nu ştie care e cea mai bună direcţie de fugă. Armata lui Mehmed al II-lea e spulberată. Prin vălătucii de pîclă totul pare eroic şi impunător. Cînd ceaţa se mai risipeşte, turcii înţeleg că au fost tăiaţi de cîţiva răzeşi şi o mînă de secui. E însă prea tîrziu să mai facă ceva, sînt deja morţi. Ştefan se ocupă personal de prizonieri – şi cu asta numărul morţilor se triplează simţitor.

 

Războieni 1476: Mehmed strikes back:

La Vaslui au fost mulţi învingători, dar istoria a reţinut doar numele lui Ştefan. Ceaţa, mocirla şi fîntînile otrăvite n-au intrat în legendă, aşa că nu pe ele voia Mehmed Cuceritorul să se răzbune. Ca să se calmeze, să mai uite înfrîngerea, să nu mai facă spume la gură ori de cîte ori auzea o cadînă bîrfind cu accent de Suceava, sultanul s-a tratat un an cu decapitări la întîmplare şi a jucat fazan pe confiscarea averii cu vizirii rămaşi în viaţă.

În primăvara anului următor, 90.000 de turci au luat-o uşurel spre Întorsura Buzăului. Dinspre Bugeac, la un semn al padişahului, a năvălit hoarda tătarilor. Hoarda asta, o adevărată hoardă penală, umbla cu o mulţime de bărbaţi şi se lăsa călărită de nişte brute cu iatagan.

Ştefan cel Mare şi-a numărat şansele, apoi soldaţii. Oastea cea Mică, alcătuită din boierime şi tîrgoveţi, nu depăşea 12.000 de călăreţi. Înarmată cu săbii, cu suliţe şi cu multă precauţie, suită în spinarea unor cai iuţi, Oastea cea Mică era imposibil de prins pe picior greşit, ba chiar imposibil de prins în general. Pe lîngă ea, Oastea cea Mare, formată din 40.000 de ciobani măciucari, părea Oastea Gigantică.

Cu cele două oşti reunite, Ştefan i-a abordat pe tătari. Tătarii se aflau la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, şi treceau populaţia prin foc şi sabie. Erau fericiţi să trăiască un asemenea moment şi aşa au şi murit, în momentul următor, cînd ploaia de săgeţi a moldovenilor a imortalizat scena. Victoria a fost totală. N-au existat prizonieri din rîndul tătarilor, aşa că Ştefan a trebuit să se mulţumească cu prizonierii vrînceni găsiţi în tabără. Tîrziu, în noapte, domnul a aţipit în braţele unei prizoniere din Bacău, în timp ce execuţiile îşi urmau cursul, întrerupte cînd şi cînd de scîrţîitul penei cronicarului. 

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Pacea de la Războieni:

Odată încheiate socotelile cu hoarda, Ştefan şi-a numărat soldaţii. I-au ieşit 12-14.000, adică exact Oastea cea mică, cea formată din boieri, tîrgoveţi şi cronicari. Oastea cea mare, aia alcătuită din oieri, văcari, găinari, plugari, stupari, pescari, cosaşi, potcovari, opincari şi ghiogari fără o ocupaţie clară, s-a retras pe la casele ei, să vadă cît din agoniseală i-au ars şi violat tătarii. Cînd numărătoarea fu gata, se auzeau deja tobele ienicerilor. 

– Turcii sînt la o aruncătură de suliţă, Măria Ta, zise hatmanul Arbore, în clipa în care un răzeş care făcea de pază fu străpuns de o suliţă aruncată de turci. 

– Aşa e, să ne grăbim! porunci domnul scurt, sărind în şa. Ce văi sînt pe aproape?

– Valea Albă şi Valea Neagră, Măria Ta.

– Hm, bună idee, zise Ştefan. Turcii pot fi păcăliţi cu alba-neagra. Ambasadorul nostru la Stambul s-a umplut de bani. Cînd i-au tăiat capul era deja un om bogat. Moghilă! Boldur! Luaţi 4.000 de călăreţi şi aţineţi într-una din văi. Să nu ştie nimeni în care, nici măcar eu. Apoi Arbore să meargă la răspîntie şi, cînd s-or ivi achingiii, să strige doar atît: „Asta are, asta n-are! Uite-o p-aia marcatoare“. 

– ’Nţeles, Măria Ta! strigă hatmanul Arbore. apoi, cu glas mieros, adăogi: pot să-l trimit în loc pe Ionuţ Jder, că-i mai sprinten? Mi-s om bătrîn, Măria Ta, mă sîmt îngreunat de la ospăţul de aseară şi mă cam încearcă o pîntecăraie. Cînd s-o arăta aliotmanul în toată grozăvia lui, n-aş vrea să te dau de ruşine în văzul avangardei.

Dar Ştefan nu mai era de mult atent la milogeala moşneagului. Pe faţa lui, luminată de un gînd interior, se putea citi preocuparea.

– Cîştig în ambele situaţii, murmura el. Dacă turcii nimeresc în valea goală, cîştig 4.000 de călăreţi. Dacă o nimeresc pe aia unde pîndesc Boldur şi Moghilă, scap de doi dubioşi. Niciodată nu mi-au plăcut cu adevărat. Nasul îmi spune că Boldur şi Moghilă, la experienţa lor, s-au ascuns în Valea Neagră. Văd că Mehmed o ia prin Valea Albă. O să mă stric de rîs.

 
 
 
 
Ştefan şi-a dorit mai mult victoria. Mehmed a obţinut-o:

 

La 3 p.m., ora Războieniului, Ştefan cel Mare barase cu Oastea cea Mică drumul lui Mehmed Cuceritorul. Barase e un fel de a spune, fiindcă celor 12.000 de moldoveni nu le păsa cîtuşi de puţin ce vor zice despre fuga lor cronicile. În definitiv, cronicarii aşteptau ştirile la adăpostul Sucevei. Totuşi, la un semn al lui Ştefan, 4.000 de călăreţi şi-au luat rămas bun de la ceilalţi şi au atacat avangarda turcă. 

La 1476, avangarda turcă era compusă din cei mai lacomi turci, acei turci care sperau să pună primii mîna pe pradă, pe grîne, pe vite, pe fecioare, pe oi, pe copii de casă, pe mătăsuri, pe sipete. De obicei, ei erau primii care puneau mîinile pe piept, fiindcă asupra lor cădeau primele săgeţi, suliţe şi securi. Aşa a fost şi la Războieni. Cei 4.000 de moldoveni au intrat cu copitele peste biznisplanurile avangardei turce. Din această situaţie turcii au reuşit să iasă, dar, după cum aveau să constate la numărătoare, cei mai mulţi au ieşit cu picioarele înainte. Mehmed a ordonat atunci atacul achingiilor din Anatolia şi Rumelia.

Pe faţa lui Allah – care privea, asemeni Atenei la Troia, lupta din nori – s-a aşternut un zîmbet. Moldovenii fugeau, turcii alergau după ei şi, din cauza ceţii, nici măcar Divinul nu putea zări capcana în care se grăbeau să intre fiii Profetului. Cînd o pală de vînt a spulberat vălătucii de nor, era prea tîrziu. Achingiii s-au trezit încercuiţi de arcaşii moldoveni, ţintaşi de elită, formaţi la şcoala braconajului şi mai ales în operaţiuni de drumul mare. Cele o mie de arcuri zbîrnîind şi şuieratul celor o mie de săgeţi au fost de efect. Achingiii ar fi avut ce povesti în următoarea oră virginelor care-i aşteptau în Paradis, dacă ele i-ar fi aşteptat. Mehmed însă n-a mai aşteptat. A luat comanda spahiilor şi a năvălit cu ei peste cele cinci minute de victorie moldovenească. Ienicerii au prins şi ei curaj, dar asta e tot ceea ce au prins, fiindcă ghiaurii erau cunoscuţi pentru fulgerătoarele lor retrageri.

 
 
  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Codrii Cosminului şi pădurea de polonezi: 

E 26 octombrie 1494. O toamnă blîndă pluteşte peste Codrii Cosminului. Graurii ciripesc, albinele zumzăie, căprioarele pasc, braconierii dorm, iar hoţii la drumul mare îşi văd liniştiţi de treabă. Dacă n-ar fi tropăitul şi praful ridicat de armata poloneză, ai zice că e o zi normală. Dar nu e o zi normală. Ioan Albert al Poloniei e aşa de sigur pe cavaleria sa prinsă în şuruburi, încît nu aruncă nici o privire către streaşina pădurii. Aici, sub ramurile stejarilor seculari, rezemaţi de bouri şi acoperiţi cu jderi, pîndesc răzeşii Măriei Sale Ştefan. Domnul e cocoţat într-un fag şi poartă pe cap o bufniţă. Le vorbeşte oştenilor în şoaptă, atît de încet încît nimănui nu-i sînt clare planurile de luptă. 

Leşii îşi văd de drum şi luminează împrejurimile cu scînteierea armurilor lor. Sînt 60.000 în total, din care 10.000 sînt nobili acoperiţi cu tablă, pene de struţ şi glorie. Deodată, un chiot răzbate dinspre pădure. Una dintre iscoadele Moldovei a căzut, pe­semne, din copac. Descoperit, Ştefan nu mai are încotro şi sună atacul. Un pîlc de moldoveni călare năvăleşte în coasta pedestrimii poloneze. Înainte ca ploaia de săgeţi să-i culce la pămînt, moldovenii se culcă ei pe grumazele cailor şi o apucă spre pădure. Leşii muşcă din momeală şi pornesc în galop pe urma lor.

Poate că sună banal, dar, ca de atîtea alte ori, totul se dovedeşte a fi o capcană. Invincibila cavalerie a lui Ioan Albert nimereşte între trunchiuri de copac anume tăiate ca s-o incomodeze la mişcări şi se împotmoleşte într-o mare de pari ascuţiţi. Fiii Vrîncioaiei ţîşnesc din boscheţi şi-i iau pe pani la ghioage, îi trîntesc de pe cai, îi dezbracă de armuri, îi buzunăresc şi, în final, îi lasă în plata istoriei. După ce floarea cavaleriei leşeşti a cunoscut umbra mormîntului pe acel imaş cu brusturi şi pitulici, Ştefan a încălecat pe-o şa şi a dat iama în grosul armatei, pe care a făcut-o praf şi pulbere. Aşa că azi nu se mai află nici o dovadă din lupta aceea.

 

Dumbrava Roşie, un loc cu verdeaţă pentru polonezi:

În bătălia de la Codrii Cosminului a căzut crema cavaleriei poloneze. Mii de nobili acoperiţi cu tablă aurită au muşcat ţărîna, acel cernoziom fertil, bogat în substanţe minerale, care face să încolţească nu numai grîul, secara, ciuboţica-cucului, curul-găinii sau *cenzurat*-ţigăncii, ci şi ideea de a reveni cu oaste mai mare şi de a cuceri acest pămînt mănos. Odată doborîţi, leşii n-au mai fost în stare să se ridice, aşa că au asistat neputincioşi cum moldovenii le-au deşurubat armurile şi i-au dezbrăcat de diferite piese componente, folositoare în gospodărie. Din 15.000 de nobili, jumătate au rămas să ruginească în acele locuri, de unde, cîteva secole mai tîrziu, cînd în Moldova a înflorit mineritul, a început să se extragă fier.

În momentul decisiv al bătăliei, cînd moldovenii nu ştiau dacă au învins sau dacă trebuie s-o rupă la fugă, soarta a fost întoarsă de Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare. Un arcaş plonez, care îl ochise în mînă, a ratat ţinta şi l-a nimerit în ochi. Aşa că Bogdan cel Ager, ajuns acum Bogdan cel Chior, a fost cuprins de turbare şi a început să rotească paloşul mai abitir ca înainte, păsîndu-i mai puţin că vederea i s-a înjumătăţit. Priveliştea Chiorului izbind la întîmplare, dar mai ales înspre ai noştri, spun boierii, era înspăimîntătoare. Cînd au fost număraţi morţii din jurul lui, cronicarului i-a venit greu să priceapă de care parte a luptat eroul.

Se povesteşte că, pe locul luptei, Ştefan cel Mare a avut următorul dialog cu hatmanul Arbore:

– Ce dumbravă e asta, Arbore?

– Dumbrava Verde, Măria Ta, dar acum văd că e roşie. 

– Aşa să-i rămînă numele!

Şi, fiindcă hatmanul n-a înţeles exact cum dorea domnul să rămînă şi, mai ales, fiindcă nu îndrăznea să-l mai întrebe, aşa i-a şi rămas: Dumbrava Verde. Cum a ajuns să se cheme pînă la urmă Dumbrava Roşie, habar n-am. O mai fi fost, probabil, o altă bătălie, mai tîrziu.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Dulcea victorie de la Rîmnicu Sărat:

 

În 1481, cînd soarele de primăvară făcuse din noroaiele Moldovei adevărate rîuri de praf, cînd turmele de oi alergau fericite pe imaşuri, cu lupii după ele, cînd tihna şi mănoşenia pămîntului erau aşa de mari încît abia se zărea omul călare în lanul de buruieni, ei bine, chiar atunci şi-a găsit bătălia de la Rîmnicu Sărat să se bage în sufletul poporului moldovean, care numai de dînsa n-avea chef. 

Chef avea însă Ţepeluş, domnul Valahiei, căruia i se urîse cu viaţa de huzur şi cu viaţa în general. De-a dreapta şi de-a stînga lui stăteau două paşale, sub el – calul, iar în spate mărşăluia, prin recolta de colb, oastea turco-munteană. Ştefan cel Mare, în vîrstă de 48 de ani, văzuse mulţi ca Ţepeluş. Aşa că nu s-a grăbit să-i cheme la arme pe fiii Vrîncioaiei, ci s-a mulţumit să trimită o scrisoare la Ştefan Bathory.

Între urări de sănătate, glume de tabără şi bancuri cu tătari, domnul Moldovei a strecurat cu şiretenie şi zvonul că Ţepeluş vrea să pîrjolească Braşovul, Sibiul şi ce s-o mai găsi. Bathory i-a trimis pe loc o armată prima-ntîi, formată din saşi, unguri şi secui, iar Fraţii Jderi, Arbore, Moghilă şi fiara paloşului, Boldur, au putut să-şi vadă mai departe de concediu. Cînd a ajuns la Rîmnicu Sărat, alianţa maghiaro-moldovenească număra 40.000 de soldaţi. Oastea lui Ţepeluş avea 30.000 de capete, dar, o oră mai tîrziu, aveau să rămînă pe umeri doar jumătate din ele.

După standardele unui abator modern, lupta a fost medie. Turcii au fugit printre ultimii, mai ales din cauză că mulţi dintre ei n-au mai apucat s-o facă. Ţepeluş a fost zdrobit ca general, dar şi ca particular. În astfel de cazuri, cînd prizonierul zăcea la picioarele lui, Ştefan cel Mare arăta bine, dar nu arăta milă. Ţepeluş a cerut îndurare, dar domnul Moldovei ţinea, pentru astfel de cazuri, un călău polonez surd. 

 
 
Onoarea moldovenilor, spălată la Baia: 

Matia Corvinul, regele Ungariei, avea motive destule să năvălească în Moldova. Vecinul lui, Ştefan cel Mare, ştia că istoria nu memorează decît numărul de cadavre şi-i dădea înainte cu hărţuiala şi războiul. Practic, îi înţepa pe unguri în permanenţă, cînd cu vorba, cînd cu suliţa, cînd cu ţeapa comercială. Chiar să fi fost un monarh calm, surd şi orb, Matia s-ar fi îmbolnăvit de nervi. Dar el era o fire turbată, care vedea roşu şi auzea voci încă din fragedă pruncie.

În 1467 îl aflăm, aşadar, în fruntea unei armate, invadînd Moldova. Armata ar fi numărat 40.000 de oşteni, dar coeficientul de PR medieval şi slaba pricepere la matematică a letopiseţelor ne fac să coborîm cifra pe la 15-20.000. Ceata lui Ştefan nu trecea de 12.000, dar nu trecea, mai ales, de limita la care băteau săgeţile maghiare, fiindcă moldovenii nu aveau drept platoşă, în afară de iubirea de moşie, mai nimic.

Matia Corvinul trece munţii prin Pasul Oituz, ocolind vîlceaua de la Mărăşeşti unde, din cauza drumurilor nereparate, exista o tăbliţă care avertiza: „Pe aici nu se trece“. La 19 noiembrie este cucerit Trotuşul, adică o parte din ţiganii unguri îşi cazează caii în bordeiele părăsite. Trei zile mai tîrziu, cade cetatea de lemn a Bacăului, dar nu din pricina armatei maghiare, care a trecut pe lîngă ea, ci fiindcă i s-a rupt o proptea. Regele Matia înaintează pe valea Siretului spre Suceava şi ocupă Romanul, Tîrgu Neamţului şi, în ziua de 14 decembrie, Baia Sucevei. În noaptea de 14 decembrie însă, Ştefan dă foc cetăţii. Pe lîngă cei 7.000 de unguri arşi, cronicarul părţii române n-a mai reţinut decît o suliţă în piept. Lupta a fost sîngeroasă, după cum o descrie de aici încolo cronicarul polonez. Matia a primit trei săgeţi în spate şi, dacă n-ar fi schimbat iute direcţia în care fugea, ar fi plecat cu tot arsenalul aer-om al Moldovei, înfipt în el. 

  • Upvote 2

Share this post


Link to post

Atletul lui Hristos şi fuga de la Soci:

Cu mult înainte de a ajunge mare şi sfînt, Ştefan a ajuns la Chilia. Îi plăcea această cetate genoveză pe care tocmai i-o smulsese din gheare lui Radu cel Frumos. Îi plăcea atît de mult, încît, ca să alunge orice idee de recuperare, a pus pe jar mai multe localităţi valahe. Brăila, Tîrgul de Floci şi o puzderie de sate din Ialomiţa au cunoscut fumul, flacăra şi scrumul, ca să nu mai vorbim de săgeată, pribegie şi viol. 

Radu cel Frumos a adunat repede o armată, dar n-a ajuns cu ea mai departe de Soci. La 7 martie 1471, Soci era undeva prin zona Rîmnicului Sărat. Locul era strîmt, abia dacă putea găzdui o ambuscadă, darmite o bătălie cinstită. Aşa că la luptă a luat parte doar oastea lui Ştefan, armata lui Radu luînd parte doar la fugă. Moldovenii nu s-au lăsat însă. Şi ei ştiau, la o adică, să fugă pe un cîmp de bătălie şi, oricum, era bine să se menţină în formă pentru viitor. Aşa că puţini munteni au scăpat de urmărirea care a ţinut pînă la căderea întunericului şi, dacă moldovenii n-or fi obosit, mai ţine şi astăzi. Au pierit la Soci trei mii de viteji pe care nu i-au mai ţinut plămînii. Au fost lăsaţi în viaţă doar doi boieri, comisul Mircea şi logofătul Stan, din a căror răscumpărare s-a putut echipa o întreagă armată. Muntenii şi-au pierdut toate steagurile. Radu cel Frumos şi-a pierdut sceptrul. Cît despre onoarea pierdută mai demult, în seraiul lui Mehmed Cuceritorul, n-a fost găsită nici de data asta. Ştefan a luat în stăpînire 17.000 de robi ţigani ai căror urmaşi au ajuns azi departe, în mai toate capitalele lumii. Prăzile au fost atît de mari, încît, în anul acela, turcii veniţi în Muntenia după oi au fost nevoiţi să vîneze. Această victorie i-a fost dedicată lui Ioan Cazimir al Poloniei, faţă de care Ştefan practica o vasalitate plină de capcane şi minciuni. Nu a fost construită o biserică în amintirea luptei. A fost destul să fie cruţată una dintre cele cuprinse de flăcări.

Cum a tras Ştefan la han şi cum a murit hanul:

Pentru recolta de cereale a Moldovei, 1470 a fost un an bun. Precipitaţiile au atins un optim agricol. Deşi a plouat cu biruri, deşi domnul ţării a tunat şi a fulgerat împotriva îmbogăţirii rapide a răzeşilor, prin august hambarele erau pline. De partea cealaltă a Nistrului, în stepa calmîcă, bîntuia însă foamea. Mamac, hanul tătar, avea obrajii supţi şi burta lipită de spinare. El şi ai lui nu mai rataseră o ocazie de a mînca pe săturate de la recolta trecută a Moldovei, cînd, în loc să prade hambarul, violaseră cîteva fete din Orhei.

Cu scaieţi şi cu marmote, adică principalele soiuri cultivate în stepă, era greu să trăieşti ca un han. De aceea, luna august a anului 1470 l-a găsit pe Mamac furişîndu-se, în fruntea acelor tătari care se mai puteau ţine pe picioare, spre gospodăriile răzeşeşti. Cei 4.000 de mîrzaci s-au pus repede pe treabă şi, în curînd, din îmbelşugatele aşezări de la marginea ţării au început să se ridice fumuri. Ştefan cel Mare, care privea chiar în direcţia aceea, a crezut la început că se strînge fumăritul şi tare s-a mai bucurat. Apoi, cînd stegarul Veveriţă, un văr de-al fraţilor Jderi, s-a oprit din galop lîngă dînsul şi i s-a prăbuşit la picioare cu cinci săgeţi înfipte în spate, dar fără pungă şi căciulă, domnul a înţeles. Şi, în timp ce pornea să adune oastea, se tot întreba dacă, la cît ajunsese să coste o biserică, mai merita să se gîndească la victorie. 

Mamac nu bănuia ce-l aşteaptă şi, chiar dacă ar fi avut vreo idee, se poate spune că nu-i păsa. Goniţi de chiorăitul maţelor, tătarii incendiaseră acareturile cu tot cu oameni, vite şi grîu. Focul topise prada în proporţie de 98%, iar ideea de a trăi încă un an printre ciulini cu doi saci de ovăz, salvaţi ca prin minune, nu surîdea nimănui. Aşa că, în unanimitate, Hoarda de Aur a hotărît că e mai bine să piară pe loc, în bătălia de la Lipnic, în urma căreia Ştefan a dat ordin să se construiască o biserică, fără a mai da însă şi banii.

 

 

 

 

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Ştefan o cucereşte pe Crăciuna:

În 1482, Ştefan cel Mare avea 49 de ani. Pe vremea aia, 49 de ani erau consideraţi destui ca să-ţi poţi spune „cel Bătrîn“, dar, după o îndelungă chibzuială, Ştefan a optat pentru măreţie şi i-a lăsat bătrîneţea lui Mircea cel Mare. Tinereţea curgea pur şi simplu prin venele domnului moldovean odată cu vinul, vînatul şi colesterolul, iar valorile mari ale vîscozităţii sanguine erau ţinute sub control doar de desele hărţuieli cu tătarii.

Nevoia de mişcare îl împinge, aşadar, pe Ştefan să adopte o politică agresivă faţă de vecini, politică ale cărei roade sînt mai întotdeauna de factură violentă, asigurînd, pe această cale, doza de dinamism cerută de tratamentul antisedentar. La vîrsta lui, pacientul avea deja reumatism, probleme cu scaunul, cîteva plăgi împunse nevindecate complet, nevoia acută de a urina, acuza dureri în zona şalelor, a încheieturilor, sufla greu şi scuipa des, cel mai frecvent în direcţia boierilor.

Aşa că ideea de a ataca din senin cetatea Crăciuna a picat cum nu se poate mai bine. Cetatea Crăciuna era ridicată de Radu cel Frumos undeva în Vrancea. Spre deosebire de Soci, a cărui localizare nu e cunoscută, Crăciuna e identificată cu precizie de istorici, în apropiere de Soci. Cetatea apăra graniţa Munteniei şi pe munteni de fraţii lor moldoveni.

În 1482, pe tronul Munteniei era Ţepeluş, dar e ca şi cum n-ar fi fost. Ştefan a înconjurat cetatea Crăciuna pe la amiază şi a somat garnizoana să arunce armele. O parte din arme au fost aruncate, dar în direcţia agresorului. Săgeţile, suliţele şi ghiulelele valahe n-au reuşit însă decît să facă din acest asediu frăţesc un lucru periculos. Ştefan a incendiat zidurile de lemn, a folosit trădarea, ambuscada, înşelăciunea, ba chiar şi vitejia. N-a fost nevoie să facă mai mult, fiindcă apărătorii s-au predat cu mult înainte să se ajungă la eroism. Urmările bătăliei au fost mutarea graniţei cu Moldova pe Milcov şi apariţia unei noi biserici, construită pe bani publici, despre care niciodată nu s-a făcut o anchetă ca lumea.

 
Cum te duce lăcomia la asediu la Chilia:

La 1462, Cetatea Chiliei era un nod comercial prosper şi încîlcit, format din genovezi, unguri, blănuri de jder şi icre de morun. Petru al II-lea al Moldovei i-l făcuse cadou lui Iancu de Hunedoara cu ocazia unui război de reînscăunare şi, din anul 1448, tot ce puteau auzi negustorii moldoveni dinspre străjile cetăţii putea fi redus la „nem tudom“. Ştefan ochise de mult bunăstarea acestui cuib cosmopolit, preocupat mai mult de profituri decît de starea zidurilor.

De cîte ori Cetatea Chiliei nimerea în conversaţie, domnul Moldovei se închipuia tolănindu-se pe mătăsuri fine, călcînd pe covoare persane, sorbind vinuri italieneşti, împodobindu-şi friptura cu piper, ţuica fiartă cu scorţişoară şi presărînd seara, pe bucile ultimei jupînese minore, iconiţe de aur şi inele cu rubin. Cînd hotărîrea de a cuceri acest tezaur fu luată, Ştefan porunci oştenilor săi să nu mai prade, o vreme, convoaiele şi corăbiile care cărau bunătăţi în cetate. După socotelile lui, la 22 iulie 1462, se adunase destulă marfă.

Aşa se explică prezenţa unei mari armate moldoveneşti sub zidurile Chiliei şi primele salve de tun. Bombardamentul n-a durat mult, fiindcă tunurile din lemn de cireş au explodat cu tot cu tunari înainte să se fi terminat ghiulelele. Atacul a continuat la suliţă, săgeată şi înjurătură, şi ar fi ajuns şi la faza de sabie dacă ungurii n-ar fi avut, pe lîngă proviziile de aur, şi rezerve apreciabile de smoală încinsă. Cei cîţiva genovezi din cetate, care avuseseră prevederea să importe nu numai măsline, ci şi archebuze, au răsturnat situaţia tactică a conflictului. Furios că e silit să se retragă şi să lase pe altă dată număratul inelelor cu safir, Ştefan s-a apropiat de ziduri ca să înjure garnizoana de la mică distanţă. Atunci se zice că ar fi primit celebra sa rană de la picior, cea care l-a urmărit cu reumatismul ei pînă în actul final din Apus de soare.

Asediul de la Chilia a fost prima înfrîngere a lui Ştefan cel Mare, iar cronicarii n-au apucat să spună dacă domnul, aplicînd în oglindă obiceiul său, a dărîmat, cu ocazia asta, o biserică.

 
 
  • Upvote 3

Share this post


Link to post

Pacat, pacat, de week-end-ul stricat:

 

În noiembrie 1473, nu erau prea multe de făcut în Moldova. Ceaţa, noroaiele, gerul, lapoviţa, urşii, bourii şi vinul băut nu te lăsau să ieşi din casă. Plictiseala era principala ocupaţie a omului de rînd, iar posibilităţile de a o alunga erau puţine. În afară de smulgerea pruncilor din colţii lupilor flămînzi, care se obrăzniceau prin bordeie, răzeşii mai aveau ca opţiune sexul neprotejat la adăpostul întunericului, care ţinea de la amiază pînă a doua zi la prînz. Fiii Moldovei sporeau, astfel, mai iute decît îi împuţina domnul în luptele sale, pornite şi ele, ca mai toate faptele acelui ev întunecat, tot din plictiseală.

În acel noiembrie friguros, Ştefan l-a luat la ochi pe Radu cel Frumos, domnul Valahiei. Radu era cel mai confortabil dintre duşmanii disponibili, fiindcă tocmai îl împrumutase pe sultan cu 12.000 de oşteni pentru o luptă cu hanul turkmen Uzun Hasan. Cînd Ştefan a sunat goarna, 24.000 de răzeşi au descălecat de pe jupînesele eroine şi au încălecat pe caii furaţi de la tătari. Oştile s-au adunat la Milcov, iar domnul Moldovei s-a arătat foarte mulţumit că lucrul s-a întîmplat noaptea, pe o beznă potrivită planurilor mişeleşti. Fără ca Radu cel Frumos să aibă cea mai mică bănuială, Ştefan a împărţit călăreţii în 12 grupuri şi a pătruns în teritoriul inamic pe mai multe părţi. În drumul lor către Teleajen, cetele moldovenilor n-au pus nici foc şi nici n-au lăsat multă lume în viaţă, aşa că duşmanul a aflat surpriza odată cu prima ploaie de săgeţi.

Joi, 18 noiembrie 1473, Radu se pregătea de week-end şi tare s-a mai mirat văzînd că bărbierul, venit să-l tundă, purta o bardă bucovineană între omoplaţi. Lupta de la Pîrîul Vodna a fost lungă, pe gustul lui Ştefan. De cinci ori mai numeroşi, moldovenii au întîrziat deznodămîntul bătăliei de-a lungul a trei zile, ca să savureze fiecare moment. Joi, vineri şi sîmbătă şi-au măcelărit adversarii cu măsură, de multe ori certîndu-i pe răzeşii mai neghiobi care se arătau prea grăbiţi. Duminică a fost zi de odihnă – veşnică pentru valahi, binemeritată pentru moldoveni. Iar luni, după biruinţă, domnul Moldovei i-a adunat pe tîmplari ca să pună de-o biserică, dar văzînd că ctitoria ar rămîne pe pămînt duşman, a pus de-un chef.

 

 

Al doilea asediu al Chiliei, poate ultimul:

În 1465 se împlineau doi ani de la asediul ratat al Chiliei. Şrapnelul genovez încasat sub zidurile cetăţii îşi trecea vremea în glezna domnului Moldovei, aşteptînd răzbunarea. Între timp, comerţul prosper de la gurile Dunării adăugase Chiliei trei metri de ziduri pe înălţime. Noile bastioane, creneluri şi turnuri de granit adăposteau, în anul acela, cea mai mare provizie de mătăsuri şi nestemate din istoria locului.

Bogăţia genovezilor întrecea chiar închipuirea iscoadelor trimise de Ştefan: munţi de măsline, rîuri de untdelemn, movile de icre negre, iar pe fluviile de vin grecesc se puteau chiar organiza mici întreceri cu lotca. De data asta, Ştefan a adus toată oastea. Momentul atacului a fost ales luîndu-se în calcul înălţimea maximă a troienelor. Pe vremea aceea, zăpada bine întărită de ger te putea ajuta să priveşti cu umor înălţimea zidurilor. Luna ianuarie era, dacă apucai să treci de haitele de lupi, ideală.

Pe 24 ianuarie, apropiindu-se pe stratul de nea, Ştefan cel Mare li se părea asediaţilor foarte înalt. Cetatea a fost încercuită şi înfricoşată. Înfăşuraţi în caşmir şi covoare de Buhara, miliardarii Chiliei dîrdîiau pentru averea lor. Motive erau destule, mai ales că ninsoarea continua să se depună şi moldovenii se înălţau pur şi simplu deasupra zidurilor, ridicaţi de stratul uriaş de nea.

Luptele au fost puţine şi au degenerat pînă la urmă în îmbulgăreala de final. După o zi, asediul a fost ridicat, adică oastea a coborît veselă în cetate. Ştefan a fost blînd cu prinşii, dar neobişnuit de vioi cu prinsele. Strînse cu uşa sau cu patul, fetele au spus pînă la urmă şi ce au supt şi de la cine. Trei zile a ţinut interogatoriul butoaielor de Chianti, al caviarului şi al batogului de morun. Iar anul următor, în cinstea acestor victorii, domnul Moldovei s-a apucat să zidească mănăstirea Putna, un proiect atît de mare încît, pentru a-l face rentabil, era nevoie de încă patru-cinci bătălii. 

 
 

 

  • Upvote 2

Share this post


Link to post

Măreţia aprodului Purice şi slăbiciunea arătată de Pîntece: 

 

În 1486, Ştefan cel Mare avea 53 de ani, dar alerga destul de bine pentru vîrsta lui. Cetele lui Petru Şchiopul arareori ajungeau să-l aibă în bătaia săgeţii. Ştefan se deplasa de colo-colo la adăpostul nopţii, al pădurii sau al galopului îndrăcit, fiindcă lefegiii uzurpatorului împînziseră Moldova. Cazimir al Poloniei îl părăsise, tătarii stăteau să năvălească, turcii îl pîndeau la cotitură, la Întorsura Buzăului, iar răzeşii îl cam scoseseră de la inimă. Istoria nu-l vedea bine deloc. Ca de obicei, era o singură ieşire: o luptă decisivă care să reaprindă speranţa şi, odată cu ea, cît mai mult din gospodăriile duşmanului.

La 6 martie 1486, acest rol îi revine bătăliei de la Şcheia. Petru Şchiopul s-a prezentat cu 12.000 de oşteni, Ştefan cu 7.000 – şi ăia cu întîrzieri mari la leafă. Cronicarii vorbesc cu jumătate de gură despre bătălie, fiindcă după ce au scris că Ştefan cel Mare a căzut de pe cal, au rămas fără dinţi. Cu toate astea, domnul s-a prăbuşit din şa şi acolo a rămas, făcînd cu bravură pe mortul, căci dacă pica în mîna duşmanului i s-ar fi zis Ştefan cel Jupuit de Viu.

În vălmăşagul acela însă, un oştean de o rară inconştienţă, Aprodul Purice, l-a tras pe domn de sub cadavre şi l-a redat politicii. Purice avea înălţimea unui stup de albine şi nu se ştie nici pînă azi dacă numele i se trage de aici sau de la puţina lui minte. Dar nebunia lui Purice avea să fie întrecută de inconştienţa arătată de alt moldovean, Pîntece, care l-a răpit pe Petru Şchiopul din mijlocul gărzii sale, l-a dus într-o pădurice şi l-a tăiat felii. Cînd a primit capul duşmanului său într-un par, Ştefan cel Mare a simţit pe spinare furnicătura istoriei, cea care îi face pe tirani să-şi plîngă de milă atunci cînd înţeleg din ce au scăpat. La Şcheia a fost a doua şi ultima înfrîngere a lui Ştefan cel Mare, fiindcă despre celelalte n-a mai găsit curaj să scrie nici un cronicar viu. 

 

Sex cu Ştefan cel Mare:

Anul 1473 îl găseşte pe Ştefan cel Mare proaspăt căsătorit cu Maria de Mangop, fiica lui Isaac Comnenul, despot al cetăţii Mangop din nordul Mării Negre. O vreme, domnul Moldovei uită desfătările brutale cu minore prin căpiţe şi imaşuri, pentru a cunoaşte viaţa sexuală bizantină, cu toate dezvoltările ei veninoase, decadente şi pornografice. În aceste luni, în care destrăbălata cu sînge albastru îl pupă pe muşchii lui noduroşi, Ştefan îngăduie miniaturistului Nicodim să desăvîrşească vestitul Tetraevangheliar de la Humor, în care se află chipul pios, cu norişori la tîmple, al domnitorului.

Remuşcările creştine nu se lasă duse cu una, cu două, iar Ştefan se trezeşte dăruind Mănăstirii Putna toate morile de pe Siret chiar în ziua cînd gemetele Mariei de Mangop îi făceau pe suceveni să umble cu mîinile la urechi. Tot aşa, cînd hatmanul Arbore s-a retras într-o firidă a sălii tronului pentru ca domnul Moldovei să-şi poată alerga în voie soţia despuiată, el însuşi gol puşcă, cu coroana pe cap, cotcodăcind şi cu o tufă de bujori înfiptă în dos, Mănăstirea Putna s-a pricopsit iară cu danii, de astă dată fiindu-i încredinţat satul Jitcov şi douăsprezece poloboace cu vin. Tăvăleala singură nu putea însă potoli nevoia de mişcare pe care generaţii întregi de Muşatini zurbagii o lăsaseră în vinele lui Ştefan.

Pe 24 septembrie 1473, Moldova, cu glas de tunet, atacă fulgerător cetatea Dîmboviţa.Ştefan o incendiază puţin, cît să fugă din ea Radu cel Frumos, unealta turcilor, şi să se poată instala Laiotă Basarab, unealta sa. Victoria se arată cu folos şi mai mare, nevasta domnului fugar şi fiica ei, Maria Voichiţa, căzînd – ca să spunem aşa –, în laba domnitorului. Prea multe despre această captură nu se ştiu, deşi, între zgomotele care însoţesc de obicei o tabără învingătoare, cel mai bine s-au înţeles miorlăielile Voichiţei şi grohăielile lui Ştefan. Pînă la urmă, domnul Moldovei o va lua pe Maria Voichiţa de nevastă, lucru care arată că nu doar bilele şi cătuşele vedetei porno din Mangop se pupau cu gusturile unui ciobănel din Rădăuţi, ajuns în fruntea ţării.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now

  • Recently Browsing   0 members

    No registered users viewing this page.

×
×
  • Create New...