Jump to content
Catalin.

Istoria Romaniei...mai altfel ! ( topic interzis minorilor sub 16 ani )

Recommended Posts

Pentru ca maine am foarte multa treaba, voi pune de azi cele 2 continuari aferente, regulamentare :D :

 

 

Moartea lui Ştefan cel Mare:

 

La 30 iunie 1504, Ştefan a cunoscut chinul arderii cu fierul roşu, o operaţie în care şi-au dat mîna procedurile de decapitare cu cele de spînzurare şi cu tehnicile rugului. Cei trei medici-bărbieri care săpau în măruntaiele ştiinţei direct pe corpul voievodului n-au reuşit să afle decît ora morţii. Ştefan a pierit ca un viteaz, urlînd ca pe cîmpul de luptă şi doborît de lama cea rece şi ascuţită, chiar dacă a unui chirurg şarlatan.

Diagnosticul a fost complicat. Peste guta lui obişnuită, obţinută la ospeţe din Cotnar şi labă de urs, s-a instalat, încă din 1462, de la asediul Chiliei, rana provocată de un glonte genovez. Imaginaţi-vă un Ştefan cel Mare care a şchiopătat timp de 41 de ani! Obligat să stea mai mult călare, domnul a ajuns în mod natural să se bată cu toată lumea şi să lase în istorie un lung şir de biserici şi de cimitire. Din cele 36 de bătălii duse de Ştefan, se zice că 44 au fost victorii şi că 47 dintre ele s-au încheiat cu clădirea unei mănăstiri. Sau invers. Memoria tulburată de iubire a Moldovei mai încurcă cifrele, dar nu modifică rezultatul final.

Ştefan a fost cel mai bun general de limbă latină din Evul Mediu românesc. A învins regi de teapa lui Matei Corvin al Ungariei şi Ioan Albert al Poloniei, a învins sultani, cuceritori ai Bizanţului, dacă e să-l punem la socoteală pe Mehmed al II-lea, a umilit domnitori-marionetă de genul Radu cel Frumos, Ţepeluş, Petru Aron sau Laiotă Basarab, a jupuit paşale şi a fugărit han-tătari. Militarmente a fost strălucit, şi doar oasele albite pe miriştile Moldovei au strălucit mai tare. Bătăliile lui Ştefan s-au stins cumva din lipsă de oameni, fiindcă o ţărişoară depopulată prin măceluri n-a mai putut să-i dea domnului carne de arc, de suliţă sau de tun. Cei care au supravieţuit exterminării s-au putut închina turcilor în bisericile ridicate de voievodul victorios.

 

Viziunea lui Bogdan cel Orb:

 

Moartea lui Ştefan cel Mare nu a lăsat Moldova la cheremul vremurilor. Domnitorul a avut grijă să-l asocieze la domnie, încă din 1497, pe fiul său Bogdan. Bogdan stătea cu ochii pe ţară, de fapt cu ochiul. În bătălia de la Codrii Cosminului, un arcaş polonez care făcuse pariu cu colegii a reuşit să strecoare o săgeată prin spaţiul mic dintre arcada dreaptă a moştenitorului şi nas. Se spune că din această pricină vederile lui Bogdan Voievod au fost lipsite de profunzime, dar urmaşul marelui Ştefan a arătat şi alte haruri. Aşa încît, pe timpul domniei lui, Moldova a fost zdrobită de polonezi, invadată şi jefuită de tătari şi obligată să plătească bir turcilor.

Imediat ce bătrînul său tată a fost lichidat de medici, în 1504, Bogdan a dăruit Poloniei două cetăţi pentru a obţine în schimb mîna fiicei lui Ioan Albert. Cetăţile s-au dus, dar mîna n-a venit. Mirele a trecut graniţa şi s-a pus cu pîrjolul pe zona sudică a Poloniei. Tata-socrul, la rîndul său, s-a pus şi el cu sabia pe zona nordică a Moldovei. Din 1504 pînă în 1509, cele două ţări se devastează reciproc într-o cadenţă trimestrială. În 1510 se încheie pacea, dar aici este meritul înfrîngerii dezastruoase de pe Nistru pe care a suferit-o Bogdan.

Cînd polonezii ies din scenă intră tătarii, care nu mai părăsesc ţara pînă în 1512. În 1510, de pildă, ei ridică 74 de mii de robi, în 1511 ocupă complet Moldova, iar în 1512, cînd Bogdan îi atacă sprijinit de polonezi, tătarii se retrag cu mîna goală fiindcă, practic, nu mai era nimic de luat. Ca să regleze conturile şi cu cel de-al treilea adversar, Bogdan îl trimite pe voievodul Tăutu la Stambul cu o ofertă de bir, acceptată pe loc, imediat ce a fost triplată. Cronicile poloneze zugrăvesc sluţenia fizică a domnitorului, însă nu trebuie uitat că, la Codrii Cosminului, după ce a primit acea săgeată în ochi, Bogdan a secerat jumătate din cavaleria leşească. Că, pe lîngă pani, sub securea chiorului au mai picat şi destui boieri pămînteni, e altă poveste.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Ştefăniţă Vodă cel Minor vărsa sînge şi vorbea opt limbi:

 

Unii spun că Ştefăniţă Vodă s-a suit pe tronul Moldovei la vîrsta de 11 ani. El ar fi fost ajutat de boierii mai maturi, fiindcă tronul era destul de înalt. De fapt, ţara era condusă de Hatmanul Arbore, care o cotea după cum îi venea la îndemînă. Ştefăniţă era nepotul lui Ştefan cel Mare şi fiul lui Bogdan cel Orb. Domnia lui a ţinut zece ani, adică atît cît copilul să apuce majoratul.

Dacă ipoteza vîrstei fragede stă în picioare, înseamnă că, atunci cînd a cerut-o de nevastă pe fiica lui Sigismund, avea 12 ani, cînd i-a înfrînt pe tătari la Ciuhru avea 12 ani şi jumătate, iar cînd a decapitat familia Arbore nu împlinise 13. Precocitatea domnitorului e însă remarcată şi de Grigore Ureche care, fără să-i numere anii, ne spune că şi-a petrecut tinereţea peste hotare şi a strîns o avere frumuşică. Era pesemne mai mare, poate avea chiar 14 ani. În această a doua versiune biografică, Ştefăniţă e zugrăvit vorbind polona, turca, latina, germana, greaca, tătara şi armeana.

Pe lîngă Cantemir, care vorbea doar rusa, turca şi latina, Ştefăniţă pare translator acreditat în Turnul Babel. Un moldovean poliglot, aşadar, căruia nu i se poate stabili vîrsta, dar care ştie ce vrea: vrea să se însoare de mic şi vrea vărsare de sînge înainte să poată pronunţa „r“. Boierii s-au însemnat de firea lui dificilă şi au uneltit să-l răstoarne, dar Ştefăniţă Vodă a aflat. A urmat, potrivit tradiţiei, o răzmeriţă. În timpul ei, boierii au avut răgazul să mediteze la inutilitatea bogăţiei în faţa călăului, ale cărui replici tăioase le-au simţit pe propria piele, în zona gîtului.

A curs mult sînge, cele mai multe unităţi fiind donate de Luca Arbore şi fiii. Şi, fiindcă oştenii lui Ştefăniţă tot erau cu săbiile scoase, au încolţit o armată otomană care se retrăgea din Polonia. Victoria n-a fost atît o victorie militară, cît una economică. Turcii obosiseră deja să adune şi să care prada, aşa încît pentru apărare n-au mai avut energie. În cinstea jafului, Ştefănită a dat un chef unde, deşi nu s-a servit otravă, el a băut.

 

Desele rătăciri ale lui Petru Rareş:

 

Petru Rareş s-a născut din dragostea lui Ştefan cel Mare şi a Răreşoaiei pentru vin. Părinţii săi au supravieţuit unui chef cu pastramă de mistreţ, focuri de pistol, comă alcoolică şi adulter, iar bebeluşul a intrat în istorie pe uşa, mereu uitată descuiată, a voievozilor nelegitimi. Pînă să urce pe tron, Petru s-a ocupat cu înmulţitul peştilor, o minune pe care o realiza cu ajutorul lacului Brateş, al iazurilor, gîrlelor şi bălţilor care mişunau în zona Hîrlăului.

Caracuda, ştiuca, plătica, obletele, somnul, şalăul, mihalţul şi scobarul au avut contribuţia lor la istoria Moldovei, făcînd din bastardul lui Ştefan cel Mare un băiat înstărit. Cînd Ştefăniţă Vodă a simţit că otrava e pe cale să-i finalizeze mandatul, el a cerut boierilor să-l sprijine pe Petru, pentru ca stirpea Muşatinilor să dăinuie, cum avea să zică Delavrancea, „în veacul vecilor“. Petru a ajuns domn în 1527 şi, pînă în 1538, cînd a fost alungat, n-a stat o clipă. S-a amestecat în luptele politice din Ungaria cu lipsa de viziune a pescarului de crap care vrea să dea la răpitor. Rînd pe rînd, Polonia, Ungaria, Transilvania, Valahia, Bugeacul şi Poarta devin duşmanii Moldovei. Aşa încît, în 1538, cînd se adună cu toţii împotriva ei, nu se mai miră nimeni. Soliman Magnificul aduce cu el 150.000 de turci. Tătarii se prezintă cu zece mii de călăreţi, valahii cu trei mii, Polonia şi Ungaria cu cîte cinci mii fiecare. Nu se ştie cum, Petru Rareş a strîns 70.000 de moldoveni şi i-a pus sub comanda boierilor Băneşti şi Arbureşti. Rău a făcut. Mihu, portarul Sucevei, şi Gavril Trotuşan, logofătul, au trecut de partea nemiloasă a evenimentelor şi l-au lăsat pe domn în Suceava goală. Moldova a fost prădată ca într-un film porno cu Jean Claude Van Damme. Domnia lui Petru s-a dus pe apa Sîmbetei, iar eroul nostru a mai pescuit cîţiva ani, pînă în 1341, cînd turcii l-au reinstalat. De data asta a avut un mandat liniştit, în timpul căruia a reuşit nu numai să-şi trimită un fiu ostatic la Istanbul, ci chiar doi.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Lăpuşneanu îşi pregăteşte episodul sîngeros :

 

Dacă îi dai la o parte pe Ştefan cel Mare, pe Ştefăniţă Vodă, pe Bogdan Chiorul, pe Ioan Vodă cel Cumplit, pe Dragoş, pe Sas, pe Balc, pe Petru Aron, pe Ştefan Tomşa, pe Despot Vodă, pe Aron Tiranul şi pe Ieremia Movilă, puţini sînt domnii Moldovei care au tăiat mai mulţi boieri ca Alexandru Lăpuşneanul.

Cronicarii îl dau ca os domnesc, un fel de strănepot născut din beţiile lui Ştefan cel Sfînt, dar se pare că scrierile acelea au fost comise sub inspiraţia cuţitului aşezat la gît. A urcat pe tron în 1552, în locul lui Ioan Joldea, de a cărui gardă personală s-a ales praful. A primit sprijin de la polonezi şi a depus faţă de ei jurămînt de vasalitate. Pe timp de război era obligat să le trimită 700 de călăreţi, iar pe timp de pace era liber să facă ce vrea el cu Moldova. Cum războaie n-au fost mai deloc, Alexandru Lăpuşneanu s-a trezit cu o ţară la cheremul lui. Mai bine de 12 ani, Moldova a stat singură cu el, închisă între graniţe şi legată de mîini, cu căluş în gură, pe jumătate dezbrăcată, ascultîndu-i urletele, simţindu-i răsuflarea de beţiv pe faţă şi mîinile cotrobăindu-i prin vistierie ori de cîte ori stăpînul ţinea s-o guverneze cu forţa. Lăpuşneanu a fost un tip imprevizibil, paranoic şi violent, genul care n-ar fi şovăit să cureţe un coafor întreg dacă ar fi avut cea mai mică bănuială că doamna Ruxandra îl înşeală. Cînd legătura sa cu Polonia l-a înfuriat pe sultan, a fost invitat pentru decapitare la Constantinopole. Lăpuşneanu nu s-a dus, dar a trimis în loc un sac cu galbeni care a fost declarat pe loc un cadavru acceptabil. A devenit astfel protejatul turcilor, cu ajutorul cărora o suie pe tronul Transilvaniei pe paraşuta de os regesc Izabela, cu care se mai încurcă din cînd în cînd. În culmea gloriei şi a tupeului, cînd se simţea susţinut şi de turci şi de polonezi, Lăpuşneanu se vede nevoit să-şi ia trei ani sabatici unul după altul fiindcă, în 1561, apropiatul său Iacob Eraclide îl răstoarnă de pe tron cu ajutorul unei bătălii desfăşurate mişeleşte la Verbia. Dar boierii nu ştiau cu cine s-au pus.

 

Sîngeroasa decapitare a cruzilor boieri:

Din 1561, cînd Despot Vodă l-a izgonit de pe tron şi pînă în 1564, cînd turcii l-au pus la loc, Alexandru Lăpuşneanu s-a îmbăiat în venin şi s-a îngrăşat cu planuri de răzbunare. Cei 200.000 de galbeni pe care i-a dat sultanului pentru a primi tronul fără licitaţie i-au provocat o umflătură a ficatului, două pete vineţii pe obraji şi o bîlbîială care devenea horcăit cu spume la gură şi cu icnete de plăcere de fiecare dată cînd era spintecat, pe loc, un duşman. Lăpuşneanu avea o listă mai neagră decît ura care îi colcăia în suflet şi era hotărît să modernizeze statul nu numai cu halebarda, ci şi cu iataganul.

Turcii care îl însoţeau jefuiau ţara în dreapta şi în stînga, lăsîndu-i noului domn, sărăcit la Stambul, întreg centrul. Ştefan Tomşa, domnitorul aflat pe făraş, a fugit la polonezi unde, în baza unei facturi achitate de Lăpuşneanu, a fost decapitat. Toate cetăţile Moldovei, cu excepţia Hotinului, au fost incendiate, ca parte a contractului de neagresiune semnat cu Poarta. Padişahul voia acces facil la oi, vaci şi, în lipsă de capre, la tinere virgine – iar zidurile, chiar dacă de chirpici, îi incomodau pe başbuzuci la fel de mult ca şalvarii. După ce s-a văzut instalat în cetatea de scaun, Lăpuşneanu li s-a adresat boierilor cu o mieroasă invitaţie la ospăţ. Boierii, care se ştiau trădători pînă în adîncul alveolelor pulmonare, s-au cam codit. Dar poate că meniul, din care nu lipseau dropiile împănate cu limbi de ciocîrlie, tăvălite în icre de morun şi învelite în momiţe de zimbru, i-a făcut să cadă pe gînduri. S-au sfătuit între ei şi, două săptămîni, au şovăit ca pişatul bourului. După care au primit invitaţia, s-au gătit şi s-au înfăţişat la palat. Ospăţul a fost mortal. Mulţi boieri au făcut preinfarcturi de la ceafa de mistreţ, uşurînd astfel, un pic mai tîrziu, munca mercenarilor. S-a băut şi s-a mîncat atît de mult, încît atunci cînd uşile s-au închis şi ucigaşii tocmiţi de domn s-au arătat cu săbiile în mîini, lumea avea un aer împăcat. Nici azi nu se ştie precis cine a pierdut atunci mai multe capete: oamenii, vitele sau porcii?

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Ioan Vodă cel Cumplit, încă viu, nejupuit: 

Motto : Ma simt cumplit...Ioan Voda cel Cumplit !

 

În afară de Ioan Vodă cel Cumplit, nici un alt domn al Moldovei n-a reuşit să moară despicat cu ajutorul a două cămile. Pe scara vitejiei, cruzimii şi inconştienţei el stă deasupra tuturor celor care s-au mulţumit cu un pumnal, o săgeată sau un pahar de otravă. Fiu al lui Ştefăniţă Vodă, Ioan şi-a început intrigile de tînăr. A încercat să-i smulgă domnia lui Lăpuşneanu, dar n-a avut destui tătari. Cînd a vrut să i-o smulgă lui Despot Vodă, n-a avut destui polonezi.

A avut, după aia, destui nemţi, dar n-au mai vrut turcii. Aşa că s-a refugiat la Constantinopol, iar de aici în Rhodos. În cei cîţiva ani de comerţ cu pietre preţioase s-a îmbogăţit aşa de tare, încît pe insulă începuseră să-i zică Bănosul din Rhodos. Cu o scrisoare plină de linguşeli, Ioan cîştigă bunăvoinţa politică a boierilor trădători. Cu o altă scrisoare, împachetată într-un cufăr cu nestemate, Ioan cîştigă şi curiozitatea sultanului. În contul lăzii, sultanul îi avansează şi o mică armată de jaf, pe care Ioan Vodă o orientează spre Suceava. Bogdan Lăpuşneanu, fiul lui Alexandru, îşi abandonează tronul cu puţin înainte ca cele două sute de săgeţi care-i erau destinate să se înfigă în spătar. Ioan Vodă se instalează în fruntea statului moldovenesc şi începe să-l modernizeze cu cele mai moderne mijloace de care dispune. E pentru prima dată în istorie cînd boierii sînt ochiţi cu archebuza, găuriţi cu tunul sau legaţi de butoiul cu pulbere. Nici nu trec doi ani şi clasa politică începe să regrete barda şi sabia lui Lăpuşneanu, care avea omenia să te execute după ospeţe, cînd aveai stomacul plin şi capul ameţit de băutură. Pe măsură ce politica internă lucra cu sîrg la supranumele „cel Cumplit“, în politica externă, Ioan şi-a folosit rezervele de viclenie ca să-i monteze pe polonezi şi pe turci într-o ură reciprocă prevestitoare de nimic bun. Roadele intrigilor sale n-au întîrziat să se arate într-o zi a anului 1574, la graniţa Moldovei, sub forma unei armate turceşti venite să-l pună domn, în locul lui, pe Petru Şchiopul. Presimţind că abia acum începe să-i strălucească destinul, Ioan Vodă cel Cumplit a început să rînjească înfiorător.

 

Îngrozitorul măcel al Cumplitului: 

1574 a fost anul în care Ioan Vodă cel Cumplit a intrat, chiar dacă cu picioarele înainte, în legendă. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că în trupul unui negustor armean zace spiritul de sacrificiu al unui terorist palestinian. A fost destul ca două cămile să tragă de acest trup în direcţii opuse pentru ca acel spirit să-şi ia zborul, înainte ca săgeţile turceşti slobozite în urma lui să-l poată doborî. Ceea ce s-a petrecut în anul 1574 ţine în egală măsură de vitejie şi demenţă. Ioan Vodă cel Cumplit a pus la cale o glorioasă hemoragie în masă, care a întrecut în violenţă tot ceea ce creaseră predecesorii săi. Practic, a dus Moldova pe culmile mirării internaţionale.

Cînd o oaste valahă a venit să-l înscăuneze pe Petru Şchiopul, Ioan Vodă a interceptat-o la Jilişte şi i-a retezat orice şansă, în special în zona gîtului. Fără să se oprească din galop, cumplitul domnitor ajunge la Tîrgovişte şi înscăunează, pe ruinele cetăţii fumegînde, un apropiat. Caii n-au noroc nici acum, fiindcă urmează o goană nebună spre Brăila, unde are de zdrobit oastea repliată a lui Petru Şchiopul. Apoi, ca un făcut, caii sînt puşi să alerge spre Bugeac, unde aliaţii lui Ioan Vodă, cazacii zaporojeni, au nevoie de ajutor. Trei corpuri de oaste turcească sînt spulberate la Tighina şi Cetatea Albă. Caii se pot, în sfîrşit, odihni, însă nu mult, căci, în luna mai, o nouă năvală turco-tătaro-valahă se face remarcată. Ioan Vodă îi nimiceşte pe tătari cu o rară brutalitate şi îi întîmpină pe turci la iezerul Cahulului. Lupta e, de fapt, o baie de sînge în care onoarea militară a Moldovei e spălată definitiv. Ca de obicei, boierii credincioşi trădează, iar domnul se retrage cu eroii la Roşcani. Bătălia care se dă aici iese din manualul de istorie şi intră în cel de psihiatrie. Violenţa şi eroismul mor îmbrăţişate, străpunse de un snop de suliţe turceşti. Rămaşi fără rezerve de sînge, moldovenii se predau. După ce Ioan Vodă cel Cumplit e desfăcut în părţi componente cu ajutorul cămilelor, oştirea lui pune mîna pe arme şi închide scena cu un măcel apoteotic, din care n-a supravieţuit decît legenda.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Radu de la Afumați, de la Arși, de la Tăiați:

Între 1521 și 1529, pe tronul Valahiei urcă și coboară de mai multe ori Radu de la Afumați. Ultima dată coboară ceva mai mult, pînă la doi metri sub pămînt, acolo unde colaboratorii săi au ținut să îngroape disputele din jurul domniei. În cele patru mandate ale sale, Radu de la Afumați a purtat douăzeci de bătălii. Despre prima, dusă împotriva lui Mehmed beg, pașa de Nicopole, nu se știu amănunte, fiindcă au rămas puțini supraviețuitori. Mehmed beg însă a dat bir cu fugiții, rămînînd ca noul domn, Radu de la Afumați, să dea bir turcilor. Peste două luni au loc bătăliile 2, 3 și 4. Mehmed vine cu ultima generație de ieniceri.

Pe lîngă ei, oștenii lui Radu de la Afumați par depășiți moral, deși ei nu pot fi depășiți și fizic, atunci cînd o iau la fugă spre Transilvania. Aici, Radu primește asistență tehnică de la ardeleni și revine în Valahia. Mehmed beg își exprimă ideile politice cu ocazia bătăliilor 5, 6 și 7. După lupta de la Grumazi, încheiată cu victoria românilor, turcul ia o pauză de realimentare și se arată iar la frontieră. Urmează ciocnirile de la Gherghița, București și Slatina, toate cu avarii grave pentru Mehmed. Radu obține trei victorii, dar nu poate sărbători fiindcă nu mai are cu cine. Are loc a doua retragere spre Transilvania și se face al doilea plin cu mercenari maghiari. Radu de la Afumați îl bate pe Mehmed beg la Rucăr și la Didrich. Degeaba. O lună mai tîrziu e silit să învingă un pretendent la tron, apoi să piardă bătălia de la București, împotriva unei alianțe turco-boierești. Pînă să fie decapitat de apropiați la Mănăstirea Cetățuia, Radu de la Afumați n-are astîmpăr. Tot revine pe tron, pleacă, dă bătălii, uneltește cu turcii, conspiră cu boierii, vinde cetăți, cumpără armate, învinge și este înfrînt. E animat de vechea zicală: pierzi, cîștigi, domnitor te numești.

Limpezirea misterului morţii lui Vlad al VI-lea Înecatul:

 

Puţini trebuie să fi auzit de Vlad al VI-lea Înecatul. Domnia lui peste Ţara Românească se întinde între 1530 şi 1532, la fel cum se întinde pe butuc, între groază şi speranţă, gîtul unui domn mazilit. În plicticosul, întunecatul şi neinformatul început de secol al XVI-lea, venirea la putere a acestui băiat de nicăieri, şters şi timid, a trecut neobservată. Înaintea lui, pe tronul Valahiei s-a odihnit o altă celebritate, Moise Vodă, de care, cu excepţia mamei lui, se povesteşte că n-a auzit chiar nimeni.

Cu toate astea, nu se poate zice că Vlad Înecatul n-a avut ambiţie. A avut, săracul, o ambiţie, singura pe care, în acele vremuri, şi-o putea permite un domnitor modest: să omoare cît mai mulţi boieri. Domnia a obţinut-o transparent, la o licitaţie desfăşurată legal, la Înalta Poartă. Cu ocazia asta a primit, ca bonus de instalare, o trupă de spahii cu care l-a fugărit pe Moise Vodă pînă în Transilvania. Între timp, boierii Craioveşti, animaţi de cele mai curate sentimente de trădare, vin cu o armată şi cu fostul Moise Voievod la Viişoara, unde, după o luptă mişelească, sînt ucişi pînă la rudele de gradul cinci. Aici, sînt de părere istoricii, începe lunga şi însîngerata activitate de răzbunare a lui Vlad Înecatul. Rînd pe rînd, cu prilejul diferitelor comploturi, sînt traşi în ţeapă, decapitaţi, spînzuraţi sau jupuiţi de vii boierii Spinişor, Barbu al II-lea Craiovescu şi Drăghici Gogoaşă, împreună cu o parte generoasă a familiilor lor. Boierii din Văleni sînt arşi de vii, spre deosebire de urmaşii Craioveştilor, care sînt sugrumaţi cu laţul, ca ultimii nevinovaţi. Întru slava faptelor sale, Vlad al VI-lea Înecatul a ctitorit mănăstirea Viforîta şi a dat un chef. La chef s-a băut fără măsură şi, fiindcă nu mai erau boieri, Vlad a băut de unul singur şi partea lor. Apoi, venindu-i poftă să se arunce în valuri, Vlad al VI-lea Înecatul s-a îmbăiat călare, faptă după care slujitorii n-au mai putut recupera nici calul.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Petele albe din viaţa lui Negru Vodă:

Neagoe Basarab a lăsat altora luptele cu turcii, cu ungurii, cu polonezii şi cu boierii credincioşi. Domnia lui a fost liniştită, necunoscînd plăcerile trădării, capcanei, vicleşugului ori uzurpării. Neagoe a fost băiat citit, în special după moarte – dacă e să ne referim la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Cunoştea latina, greaca şi slavona, şi mult timp s-a întrebat la ce-i foloseşte asta, cîtă vreme boierii analfabeţi de la curte vorbeau doar versiunea porno a limbii valahe.

Ca să ştie o treabă, Neagoe Basarab a închinat ţara turcilor încă din prima zi de mandat. În viziunea lui diplomatică, birul a fost şi a rămas cel mai bun tratat de pace cu Poarta. Cu ungurii a încheiat o alianţă consolidată cu grîne şi oi, iar pe Ştefan al IV-lea al Moldovei l-a pacificat cu vin de Drăgăşani. Fără tragere de inimă, a trimis ambasadori la Vatican în ideea unei coaliţii antiotomane, de care toată lumea vorbea ironic, ca despre perpetuum mobile. 

În timp ce mima preocupări diplomatice şi militare, Neagoe Basarab umbla, de fapt, pe Argeş în jos, pe un mal frumos. Însoţit de nouă meşteri mari, calfe şi zidari, cu Manole zece, care-i şi întrece, domnul s-a apucat de zidirea Mănăstirii Argeşului. Construcţia a fost încredinţată fără licitaţie lui Manole, un fel de rege al asfaltului mănăstiresc, bazat mai mult pe chirpici şi pe credinţa că nimic nu se poate prăbuşi dacă-i pui în vîrf o cruce. Ei bine, ploile năprăznice din anii 1512-1521 au transformat de mai multe ori turlele în lut. Pînă să audă şi el că există cărămizi, meşterul a umflat de mai multe ori bugetul. La final, după ce Neagoe Basarab a aflat costurile, Manole a fost zburat din proiect cu tot cu zidari, faza necăzîndu-le bine deloc.

Cine a fost atunci Negru Vodă? Păi, din două una: ori gena cumană a Basarabilor i-a pus culoare în obraji, ori, pur şi simplu, Neagoe umbla negru de supărare.

 

Radu, voievodul chel, cu războiul după el:

Radu al II-lea Prasnaglava s-a născut din dorinţa lui Mircea cel Bătrîn de a-i dovedi unei slujnice că e încă tînăr. Se spune că Mircea a avut atît de mulţi fii, încît, atunci cînd se îmbăta, putea ţine piept unei armate otomane doar cu ei. Radu Prasnaglava a domnit din 1421 pînă în 1422, apoi în vara lui 1423, în toamna lui 1424 şi în primăvara lui 1427. Viteza cu care i s-au succedat domniile a fost egală cînd cu viteza cailor turceşti pe care călăreau spahiii veniţi să-l înscăuneze, cînd cu acceleraţia cailor ungureşti pe care călareau secuii veniţi să-l dea jos.

Omul care s-a pus de-a curmezişul continuităţii lui pe tron a rămas în istorie sub numele de Dan al II-lea, văr primar după tată şi domn al Valahiei în intervalele în care Prasnaglava încerca să iasă, în galop, din bătaia săgeţilor vericide. Luptele pentru putere se dădeau, de obicei, între fiii lui Mircea, Drăculeştii, şi fiii lui frate-su, ­Dă­neş­tii. În cazul lui Radu Prasnaglava, scorul a fost strîns. Despre Dan al II-lea, care beneficia de asistenţă maghiară şi exploata lipsa de simpatie pe care valahii o purtau criminalului turc, se poate spune că a avut un avantaj psihologic. Totuşi, avantajul numeric aflat de partea lui Radu a contat mai mult în primele trei domnii. În a patra n-a mai contat nimic, fiindcă vorbim de o primăvară-capcană, terminată brusc cu un icnet sec şi cu un cap chel rostogolindu-se pe iarbă. Lui Radu, pe vremea cînd încă i se mai putea adresa cineva, i se spunea Chelul. Apoi, istoricii au hotărît că Prasnaglava înseamnă, de fapt, „cap sec“. Pentru un tip care a cheltuit atîta energie, care a deranjat atîta lume, care a risipit atîţia bani, numai ca să-şi privească duşmanii din vîrful unui par, porecla pare rezonabilă.

  • Upvote 1

Share this post


Link to post

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now

  • Recently Browsing   0 members

    No registered users viewing this page.

×
×
  • Create New...